Texte

„Cei opt munți”, Paolo Cognetti – fragment

Pietro e un băieţel de la oraş, solitar şi cam morocănos. Mama munceşte într-un centru de consultanţă familială de la periferie şi talentul ei este să le poarte de grijă celorlalţi. Tatăl este chimist, un bărbat irascibil şi fascinant, care se întoarce acasă în fiecare seară de la serviciu plin de furie. Pe părinţii lui Pietro îi uneşte o pasiune comună: muntele. Cînd descoperă sătucul Grana, la poalele masivului Monte Rosa, simt că au găsit locul potrivit: Pietro va petrece toate verile în locul acela „închis în sus de creste gris-fer şi în jos de o stîncă abruptă care împiedică accesul”, dar traversat de un torent care îl ademeneşte din prima clipă. Şi acolo, aşteptîndu-l, se află Bruno, cu părul lui blond cînepiu şi gîtul ars de soare: de aceeaşi vîrstă cu el, dar, în loc să fie în vacanţă, duce vacile la păscut. Încep astfel veri de explorări şi descoperiri, printre casele abandonate, moară şi cărările mai aspre. Sînt şi anii în care Pietro începe să facă drumeţii cu tatăl lui. Pentru că muntele înseamnă cunoaştere, un adevărat mod de a respira, şi va fi legatul lui testamentar cel mai autentic. O moştenire care, după mulţi ani, îl va reapropia de Bruno. Citeşte tot articolul


„Imperiul Pisicilor”, de Alex Tocilescu – fragment

„Alex Tocilescu este un tip cult, cu imaginaţie şi umor, căruia îi plac muzica, pisicile, conversaţiile şi satul 2 Mai. Aşa sînt şi povestirile lui populate cu extratereştri, politicieni, locatari de bloc, diavoli sau feline: au o naturaleţe absurdă, o impuritate elitistă şi un umor neconvenţional – trei atuuri care pe unii îi vor face să ridice statui, iar pe alţii din umeri. Căci în realismul paralel al lui Tocilescu se intersectează mai toate genurile: parodia şi parabola, satira şi apocrifa, farsa şi pornograficul, fantasy-ul şi autoficţiunea. Ingenioasele sale proze sînt punk, pulp, prozac. Ca şi cum Iisus, Harms şi Tarantino ar intra într-un bar unde cîntă David Bowie. Orice se poate întîmpla. Inclusiv ca barmanul să fie o pisică.” (Marius Chivu) Citeşte tot articolul


„Sînii verzi”, de Florin Iaru – fragment

„Cu aceeaşi vervă, economie şi exactitate lexicală (frazele au o precizie şi o cadenţă de bisturiu narativ), Florin Iaru oferă o mică panoramă de ficţiuni ingenioase, exersate în mai multe registre, de la realismul comic şi anecdote fals-moralizatoare, la un horror & fantasy desprins parcă din comics-urile ce au inspirat seria Tales From The Crypt, dar întotdeauna cu un twist stilistic. Comic-parodice, «crude şi insolite», scandaloase şi morbide, povestirile lui Florin Iaru, deşi, prin forţa restrînsă a textului, schematice din punctul de vedere al psihologiei personajelor, sînt atipice şi vin în contra unui orizont de aşteptare nu doar ficţional, dar şi moral.” (Marius Chivu) Citeşte tot articolul


„Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit”, de Marius Oprea – fragment

„SF sau literatură confesivă? Talent uimitor, nedrămuit, de a imagina România peste 40 de ani sau o coborîre şovăielnică în sinele pierdut şi, apoi, regăsit? Pe de o parte: România, ţară ce devine imperiu, cucerind Germania, exportînd acolo «Tihna Trupească şi Liniştea Sufletească», ţară al cărei Imn Naţional este Somnoroase păsărele, compus de un copil, ţară care se apără de nori radioactivi cu Brîul Maicii Domnului, ţară în care Bucureştiul ajunge sediul Parlamentului European. Pe de altă parte: amintiri disparate şi înduioşătoare despre «ultimul arbore», «pasărea ploii», şarpele anguis fragilis, cîntecul guguştiucului care anunţă «iminenţa înălţării soarelui pe cer», nucul iubirii, drumul spre insula Amorgos, din arhipelagul grecesc. De fapt, o caldă poveste de iubire, marca Marius Oprea, născocitor de fapte viitoare şi înţelept tălmaci de semne ale prezentului. Iubire: pentru ţara sa, pe care – prin puterea prozei – o face să fie altfel, populată cu personaje ce ne par cunoscute, construite cu o suavă plăcere, cu o gingaşă ironie. Şi iubire pentru Cristina! Aflaţi în carte de ce, prin Cristina, Imperiul Român de Răsărit îşi pierde numele şi rînduielile.” (Ovidiu Şimonca) Citeşte tot articolul


„Downshifting”, de Alexandru Done – fragment

„Mihai Marinescu, de profesie copywriter şi de vocaţie cîrtitor, iese de sub tirania termenelor de predare şi se apucă de taximetrie. El face, altfel spus, un pas înapoi. O mişcare de downshifting, cum i se spune în branşă. Mihai are în bagaj un noian de nemulţumiri şi cîteva vise. Printre acestea din urmă, un cîştig la loto şi publicarea unui roman. Scăpat de brief-uri şi pitch-uri, fără să ştie că ele îl pîndesc la o cotitură a sorţii ca să-l reia în primire, omul îşi face timp să observe cît de trăşcălie e lumea în care se învîrte. De ce? Fiindcă în drumurile lui Mihai Marinescu dă peste autori de «literatură insuflată» (Căzut din accelerat, o carte cu un titlu, hm, personal şi cu un succes, nu-i aşa?, rapid) şi căpetenii interlope cu experienţe extracorporale, în plină transă mistică. Peste alţi downshifteri care ar vrea să picteze biserici, pentru ca pînă la urmă să orneze pereţii unei vile ţigăneşti cît un transatlantic. Peste editori care îşi tarifează prefeţele la cuvînt: cincisprezece euro cuvîntul ultraelogios, zece euro cel elogios şi cinci euro cel pozitiv-neutru. Peste conferinţe despre paranormal la care te umflă rîsul. Peste un weekend al porţilor deschise în comuna Buzescu, unde ţigodele rromilor devin obiect de interes mediatic planetar. Nu în ultimul rînd, peste amintirea lui Mircea Eliade, a cărui evocare provoacă mereu episoade şi reacţii imprevizibile. Citeşte tot articolul


„Numele tău şi alte erezii”, de Ilinca Bernea – fragment

Alina, o femeie educată, crescută în spirit liberal, face o pasiune pentru un misterios bărbat musulman, fără studii, şocant de frumos, prin care descoperă dimensiuni nebănuite şi întunecate ale sexualităţii proprii. În ziua în care îi spune că e sălbatic de atrăgătoare, ea devine o fiară. Se prosternează în faţa vitalităţii şi virilităţii lui, a ceea ce timpul şi vîrsta îi răpesc ei. El îi dăruieşte elixirul tinereţii. Citeşte tot articolul


„Creşterea şi decăderea marilor puteri”, de Tom Rachman – fragment

După succesul internaţional al romanului său de debut, Imperfecţioniştii, Tom Rachman publică o carte complexă şi actuală despre fragilitatea relaţiilor umane. Creşterea şi decăderea marilor puteri a fost considerat unul dintre cele mai bune romane ale anului 2014 de către The New York Times, Kirkus Reviews, National Public Radio, American Booksellers Association, The Seattle Times, The Globe and Mail, The Vancouver Sun şi Daily Mail. Citeşte tot articolul


„Cele mai mici proze”, de Doina Ioanid, și „Beatitudine (eseu politic)”, de Cosmina Moroșan – fragmente

Cele mai mici proze e o carte în care se aude întruna lipa-lipa, târș-târș și se merge mult, chiar și atunci când nu se pleacă, în care se circulă întruna, fie și pe loc. Uneori doar cu gândul, trimis înainte, înapoi, în toate direcțiile, într-un autobuz londonez, într-un aeroport îndepărtat, până pe palier sau până în beci, de unde sunt aduse mușcatele. Este aici o artă poetică, în care umorul ia în stăpânire cea mai adâncă amărăciune a unei lumi periferice, unde nu știi niciodată dacă frunzele sunt afară, dacă se văd pe geam ori s-au mutat deja înăuntru, la fel ca vrăbiile, mușcatele, albinele, loboda sau gladiolele.” Citeşte tot articolul


„«Îi urăsc, mă!»: O antologie a pamfletului: De la cronicarii munteni la Pamfil Şeicaru”, de Magda Răduţă (ed.) – fragment

În lunga sa istorie, începând cu satirele antice şi cu oratoria de tribună, pamfletul e, covârşitor, un discurs social al înfruntării: o probă a actualităţii, un denunţ al relei alcătuiri din lumea prezentului, un protest direct, public şi vehement. E născut din indignarea în faţa nedreptăţilor şi nu se dă înapoi de la nimic, riscând totul ca să le demaşte. Singur martor, şi încă neputincios, al iremediabilului dezastru, pamfletarul nu poate fi altfel decât atroce şi spumegat. El stă singur în „colţul adevărului“, neascultat de nimeni, şi cu atât mai vehement cu cât dezastrul e mai întins.

Magda Răduţă Citeşte tot articolul


„Am fost cândva femeie de onoare și alte povestiri”, de Radu Paraschivescu – fragment

O plimbare pe întuneric, la cinci dimineaţa, printr-o pădure populată, zice-se, de mistreţi. O conferinţă internaţională cu două sute de femei şi un singur bărbat: interpretul. Un meniu franţuzesc într-un oraş populat de români, germani, maghiari şi sârbi. O idilă cu o actriţă pentru care rolul vieţii este scoaterea partenerului din minţi. O carte poştală despre una (sau doua) dintre casele vieţilor noastre şi o alta despre oraşul în care ne ducem zilele . O poveste despre un cântec în care bănuieşti fiori tantrici, pentru a conchide că e de fapt despre timp. O incursiune în lumea absurdului cazon şi a hazului fără voie. O restanţă studenţească şi stânjenitoarele ei consecinţe. O plecăciune în faţa unei voci şi a unei chitare. O păţanie cu scalde nocturne şi miliţieni cu instinct literar. În fine, relaţia subtilă dintre un meci de fotbal şi o coadă la carne. În total, treisprezece texte de aducere aminte. Cu stupori şi înveseliri. Cu exasperări şi jubilaţii. Cu arome vechi şi dulciuri noi. Cu foame de viaţă şi de poveşti. Am fost cândva femeie de onoare îl dezvăluie pe Radu Paraschivescu în ipostaza celui care se uită înapoi şi simte – uneori tandru, alteori năprasnic – nevoia confesării. Citeşte tot articolul


„Pereți subțiri”, de Ana Maria Sandu – fragment

17 poveşti dintr-un bloc cu patru etaje din Bucureşti. Vieţile personajelor comunică prin pereţii subţiri. În această comunitate de locatari vechi şi noi, intimitatea devine fluidă. Destinele personajelor se intersectează, apartamentele au propriile istorii, cuplurile îşi trăiesc sub ochii celorlalţi ritualurile şi descompunerea. Dincolo de uşile închise e o lume în mic, cu bucuriile şi tristeţile ei infinitezimale. Citeşte tot articolul


„Exit 45. Tragedie academică americană”, de Radu Jörgensen – fragment

Exit 45 este un roman academic american. Acţiunea de secol XXI descoperă o Americă scindată între radicali și conservatori, între diferitele grupuri etnice, între intervenţioniști și pacifiști, între cei militanţi-cu-tot-dinadinsul și cei alergici-la-orice-idee-de-schimbare, între profesori și studenţi, între Wall Street și main street. Personajele vin din medii diferite ca ortodoxia sârbească și catolicismul polonez, din China mai nou capitalistă și Argentina pampasurilor lovite de secetă. Stereotipurile sunt deconstruite și reconstruite, un fir narativ e vecin cu Conversaţia lui Coppola, thriller psihologic, dacă vreţi, iar altul se trage din marșul de la Selma, Alabama. Romanul nu respectă tabuuri, e un studiu de sistem și are ritmul unei autostrăzi americane: goană cu motorul turat la maximum, depășiri legale și ilegale, frână până la zero, așteptare panicată, plecare în trombă și, din nou, goană susţinută. Citeşte tot articolul


„Viaţa dincolo de graniţă”, de Dorit Rabinyan – fragment

Un roman controversat interzis de Ministerul Educaţiei din Israel

Romanul Viaţa dincolo de graniţă, tulburătoarea poveste de dragoste a unei israeliene cu un palestinian, a atras încă de la apariţie atenţia oficialităţilor israeliene. Mai mulţi profesori din Israel au propus introducerea cărţii în programa şcolară, însă, din pricina subiectului acesteia, Ministerul Educaţiei a respins propunerea, invocînd argumentul că „relaţiile intime dintre evrei şi neevrei ameninţă identitatea naţională”. Citeşte tot articolul


„Poporul cărții”, de Geraldine Brooks – fragment

O aventură fascinantă, o poveste de dragoste, un manuscris pierdut...

Poporul cărţii povesteşte periplul unui vechi manuscris cu anluminuri, care a supravieţuit de-a lungul cîtorva secole de exil, epurări şi războaie graţie devotamentului şi sacrificiului unor oameni de toate confesiunile – evrei, musulmani şi creştini. O fericită împletire de fapte reale şi de ficţiune duce cartea, din mîinile Hannei Heath, restauratoare contemporană de manuscrise medievale, înapoi în timp, la creatorul anluminurilor. Putem urmări astfel parcursul ei din Sevilla anului 1480 în bagajul evreilor expulzaţi din Spania în 1492, apoi în mîinile inchizitorului Veneţiei, care a salvat-o în 1609, în ale celui care i-a refăcut legăturile în Viena anului 1894 şi asistăm la dispariţia ei în perioada ocupaţiei naziste din Sarajevo şi la reapariţia în acelaşi oraş, brăzdat acum de cicatricele conflictelor interetnice. Citeşte tot articolul