Bookaholic

Doris Lessing scrie undeva, în introducerea “Carnetul auriu”, că o carte, oricât de importantă ar fi, trebuie citită doar atunci când ești pregătit pentru ea (ca stare, nervi, putere de înțelegere). Am priceput asta abia acum, citind Orlando de Virginia Woolf, un roman pe care l-aș fi aruncat cât colo dacă mi-ar fi căzut în mâini acum câțiva ani. Și asta pentru că, deși e o carte minunată despre viață și vis, despre scriitori și idealuri, natură și căutări sufletești, îți pune la încercare răbdarea și-ți trezește cele mai contradictorii stări: te face să râzi pe rupte dar și să numeri căscaturile, îți face poftă să umpli cu cuvinte foi întregi de hârtie dar și să dai cu cărțile de toți pereții, te îmbie să ieși în lume dar te și face prizonierul celei mai întunecoase camere din suflet.

Un bărbat, ba nu o femeie, ba nu un bărbat, mă rog, un personaj pe nume Orlando, care e mai întâi bărbat și apoi femeie, străbate mai multe secole – de la epoca elisabetană până la începutul secolului XX – în căutarea sensului vieții și al creației. Încearcă în tot acest timp să finalizeze un poem, “Stejarul”, pe care îl și publică în cele din urmă (în 1928, anul în care a fost publicat Orlando de Virginia Woolf) și pentru care primește chiar și un premiu.

Melancolicul Orlando hălăduiește astfel prin Anglia din vremea reginei Elisabeta I și a Marelui Îngheț (1608), prin Constantinopolul secolului XVII, în sânul naturii, alături de o șatră de țigani (după ce a devenit femeie) și înapoi în Anglia natală, de data asta în secolele XIX și XX (tot femeie).

Aceste metamorfoze, în urma cărora Orlando devine altcineva rămânând totuși mereu același, sunt, în fond, pretexte pentru scriitoare de a atinge teme precum transsexualitatea și căutarea propriei identități (“…pentru că aceste euri din care suntem alcătuiți și care sunt suprapuse, unul peste altul ca maldărul de farfurii din mâna unui chelner, au atașamentele lor, au anumite simpatii…”).

Cele aproximativ 300 de pagini ale cărții devin astfel un câmp imens pe care se rostogolesc, în cea mai nebunească joacă, cuvintele. Un vârtej amețitor în care intră detalii rafinate (cum le numește scriitoarea britanică Jeanette Winterson), descrieri incredibile de natură și de stări sufletești, portrete caricaturale, satire la adresa monarhiei, nobilimii engleze, intelectualității etc..

Se spune că Orlando este întruchiparea poetei Vita Sackville-West, care ar fi avut o relație amoroasă cu Virginia Woolf. Însă oricât de bine o portretizează pe Sackville-West, Woolf a scris în mare parte despre sine în raport cu arta scrisului și cu o chestiune identitară despre care, în epoca ei, se vorbea pe șoptite pe la colțuri de stradă și în spatele draperiilor: homosexualitate/lesbianism.

Pe fondul unei presupuse biografii – cea a lui Orlando Virginia Woolf emite păreri pertinente despre autori precum marele Shakespeare, Jonathan Swift (“Călătoriile lui Gulliver”), Joseph Addison (care a fondat, printre altele, “The Guardian”), Alexander Pope (traducător al lui Homer); despre romancieri bărbați (în legătură cu care întreabă ironic “…și, în fond, cine poate vorbi cu mai multă autoritate decât aceștia?”); despre teoriile feministe de la început de secol XX și despre caracteristicile fiecărei epoci amintite.

Și, mai mult decât orice, vorbește despre patima cititului și a scrisului, despre tehnici și stiluri de scriere, despre antagonismul dintre viață și literatură – “pune-le față-n față și se vor sfâșâia una pe cealaltă” -; despre crizele de melancolie și sentimentele extreme pe care le trăiesc mai cu seamă iubitorii de cărți și care duc, inevitabil, la nebunie.

Vorbește despre forța incredibilă pe care o poate avea scrisul asupra celui care tânjește să devină scriitor – “Nici un copil nu cerșișe vreodată mere așa cum cerșise el hârtie, nici un copil nu cerșise vreodată dulciuri așa cum cerșise el cerneală” -; despre cât de profundă poate fi legătura dintre scriitor și actul scrierii – “Pentru că se pare – și cazul ei o dovedea din plin, – că noi nu scriem cu degetele, ci cu întreaga noastră ființă. Nervul care controlează condeiul se încolăcește în jurul fiecărei fibre din făptura noastră, trece prin inimă, străpunge ficatul” – și despre credința colipărească a scriitorului că ceea ce scrie este înțeles, așa cum se așteaptă el, și de alții – “…pentru că nutrea ciudata convingere îngâmfată a celor care scriu, anume că ceea ce e scris e și împărtășit de alții”.

Sub acest aspect, Orlando Virginia Woolf aduce foarte mult cu cartea lui Mario Vargas Llosa, “Scrisori către un tânăr romancier”, evocând trăiri, senzații, stări și acțiuni care țin de intimitatea scriitorului (în devenire).

E o poveste în poveste care relevă, mai cu seamă pentru aceia care își exersează condeiul, cele mai prețioase sfaturi despre cum să devii scriitor.

De fapt, Orlando de Virginia Woolf e o carte care-ți relevă foarte multe înțelesuri legate de viață și suflet. Și pentru asta merită să o citești. Dar să nu o faci decât atunci când te simți pregătit!:)

Surse foto: www.humanitas.ro, www.smith.edu, necesitodetodos.org, www.xtimeline.com