Bookaholic

Nu mai ţin minte cînd mi-am închipuit pentru prima dată ce muzică se auzea în fundalul poveştilor pe care le citeam. Ştiu doar că ea, muzica,  oricum mi-oi fi închipuit-o, era esenţială. Am crescut cu Motanul încălţat, pe vinil, cu Raj Kapoor, cu  Mă dusei să trec la Olt şi cu Gabi Luncă, în funcţie de ce ascultau părinţii, bunicii sau vecinii noştri. Nu prea aveam cum să-mi imaginez alt play-list pentru petrecerile la care fugeau noaptea fetele împăratului şi rupeau, dănţuind, frumuseţe de sandale de aur, de argint, de oţel. Dar ce feerii trăiam în capul meu!

Cînd am ajuns la Muzicanţii din Bremen mi i-am imaginat cîntînd cum cîntau lăutarii pe la nunţi, şi de măgar mi-a plăcut dintotdeauna cel mai tare. Încă îl ador sincer. Mai tîrziu, cînd mă făcusem deja măgăriţă mare, am descoperit Peter and the Wolf, povestit de David Bowie, (varianta neaoşă este Petrică şi lupul, poveste muzicală pentru copii) şi lumea mi s-a părut din nou o mare şi strălucitoare petrecere, ceva extrem de amuzant, ca la întîlnirea cu muzicanţii lui Grimm. De la descoperirile astea, muzica a rămas tot timpul tovarăşul meu tăcut de lectură, nu pentru că aş asculta-o în timp ce citesc, mi-e imposibil, ci pentru că o aud tot timpul.

Ca toată lumea, am avut parte de cărţi-uverturi şi de cărţi-disco, de cărţi-camerale şi de corale, de cărţi emo, cu căştile pe urechi şi de cărţi supărate, punk curat. Să fi fost şi cărţi gregoriene? Trebuie să mă gîndesc serios… Sigur a fost pop şi jazz şi Callas, Chopin şi blues din sud, au fost şansonete şi valsuri ca-n balul din Anna Karenina şi chiar şi klezmer a fost. Să înşir titlul şi perechea sonoră ar însemna să re-fişez toată biblioteca pornind de la turnul cu CD-uri.

Din unele a rămas doar un cîntec şi restul poveştii mi s-a şters din cap. Aşa s-a întîmplat cu Mad about the boy, o carte tristă despre o femeie singură, blocată într-o povest din trecut. Mad about the boy, piesa, însă m-a ajutat de fiecare dată să-mi ling rănile şi, ascultînd-o pe Dinah Washington, am găsit destule motive să mă arunc iarăşi cu capul înainte, gata pentru altele, nou-nouţe!

Alte cărţi s-au făcut una cu coloana sonoră şi cînd mă gîndesc la ele e ca şi cum aş încerca să-mi amintesc versurile unui cîntec care-mi făcea bine. E aşa cu toate prozele lui Cortázar:  jazz pînă la ultima virgulă şi localuri fantomatice, în care agonizează un tango, pentru tot ce se pierde pînă la ora închiderii. La fel îmi amintesc de  Cîntăreţul de tango, o carte ceva mai nouă, de Tomás Eloy Martínez. Am dat peste ea din greşeală, dar am primit, în schimb, mult mai mult decît aş fi intuit,  dintr-o simplă răsfoire. E tot despre Buenos-Aires, unul bîntuit de rele din trecut, în care un bătrîn cîntăreţ de tango îşi face apariţia nu pentru  cuplurile încleştate la o milongă, ci pentru un alt fel de ritual – teribil de emoţionant şi de trist, despre care nu afli decît către final.

Un roman muzical, cu statut aparte, rămîne, pentru mine, Iarna la Lisabona, cartea lui Antonio Munoz Molina. Aici „muzică“ e un alt nume pentru obsesie – un fel de interfaţa sonoră pentru drame care se petrec pe dinăuntru, în surdină. E cu povestea unui pianist, Santiago Biralbo, îndrăgostit fără speranţă de Lucrecia,  femeia pe care o caută din priviri în fiecare seară cînd se aşază la pian, în cine ştie ce local obscur, unde se bea whisky, se schimbă plicuri  şi se fumează cu patimă. E o poveste nocturnă, cu ceva imposibil, cu rătăciri din bar în  bar, cu interlopi, cu jazz şi întîlniri furate, ca-ntr-un synopsis de film noir. Un stop cadru:

Pentru că se născuseră pentru a fi rătăcitori, iubiseră întotdeauna filmele,  muzica, oraşele necunoscute. Lucrecia îşi sprijini coatele pe bar, gustă din whisky şi zise, făcînd haz de ea însăşi şi de Biralbo, şi de tot ce era pe cale să zică, şi iubindu-l mai presus de toate:

– Mai cînă-l o dată. Mai cîntă-l o dată, pentru mine.

Din alte cărţi s-a întîmplat să aud o muzică pe care nu o cunoşteam, şi aşa am ajuns să caut melodii turceşti din anii ‘70 ca să fiu sigură că am luat toată porţia de melodramă din Muzeul Inocenţei lui Pamuk. La fel, îmi amintesc că, în timp ce citeam Sinuciderea fecioarelor, de Jeffrey Eugenides, m-am trezit căutînd melodiile care le plăceau lor şi-mi imaginam cum le ascultă în cada plină cu perne, în timp ce fumează sau îşi fac unghiile.

De la On the road , în care intrasem pînă la urechi, mi s-a tras pasa bebop şi cu Murakami în cap, am ajuns să reascult Norwegian Wood, (deşi nici pînă azi n-am citit Pădurea norvegiană). Mai recent, acum cîteva zile chiar, după ce am terminat Să nu mă părăseşti, de Kazuo Ishiguro, am pus pe repeat Never let me go, cîntat de Judy Bridgewater. E o carte ca o lamă şi abia către sfîrşit îţi dai seama ce ţi-a făcut. Ceva mai tulburător nu cred să fi citit anul ăsta.

Dacă mă întrebi ce muzică ascult, mă blochez. Nu ştiu cum să vorbesc despre asta, dar cred că modul în care muzica se infiltrează în cărţi şi ne modifică lectura e fascinant, iar ca subiect de observaţie, inepuizabil. Cred că scriitorii care sînt nebuni după muzică ajung la nişte dedesubturi care nu sînt la îndemîna oricui, că vibrează mai fin la urzeala nostalgică a lumii ăsteia. Şi mai cred că nu e cititor care, în gînd măcar, neauzit de nimeni, să nu-şi fi deranjat preferaţii cu celebrul Play it, Sam. For old times’ sake!