Bookaholic

De Crăciun merg acasă: câteodată cu cadouri pregătite, câteodată luate pe fugă de undeva, nu mare lucru, că de fiecare se aud aceleaşi proteste: “ce-mi aduci mie, eu am!”. Şi, într-adevăr, au. De cum intri miroase a de toate, vezi muşama nouă, serveţele noi cu La Mulţi Ani, odată au fost şi cu Paşte Fericit!, pe mamaie cu pulover sau basma nouă (nu mai stă în bluza de trening la care şi-a cusut nasturi că nu îi plac fermoarele), pe ai mei îmbrăcaţi ca şi cum ar trece drumul la vecinul, dar nu-l trec, pun masa.

Masa noastră e ca orice masă în familie, un pic mai lungă decât de obicei, mâncăm un pic mai relaxaţi decât de obicei, nu ca şi cum ne-am face datoria de a sta la masă, ci şi pe cea că nu trebuie să facem nimic după: porcii sunt mai puţini, vecinii vin în vizită, televizorul stă mereu aprins, poate tot ce mai avem de făcut e ceva mujdei în plus (fiecare vine cu contribuţia lui: ba că e mai bun cu smântână, ba fără, ba cu ulei, ba fără) pentru cratiţele mari de carne (prăjită şi pe grătar) pentru toate gusturile.

În lumina aia reflectată pe faianţa bej, cu pisica care doarme sub masă pe singurul scaun liber, că e prea sătulă, cu la mulţi ani când ciocnim şi să ne fie de bine, şi când o fi mai rău aşa să ne fie, cu colinde pe decoruri cam stridente de la televizotul mic suspendat în colţ, îţi dai seama că apocalipsa nu poate fi posibilă, nu există dezechilbre mondiale, şi dacă totuşi ar exista ar arăta ca o bucată mare de carne de porc de pe care nu ai ras cum trebuie grăsimea, nu ai sărat-o bine şi o poţi confunda în farfurie cu faţa unei măşti hidoase, diforme.

Nu e masa din Corecţii, nu cred că am prea bine nici într-o poză pentru bonomul Radu Anton Roman, nu e nimic pentru nişte Amintiri scăldate în idilic, e o veghe familiară în care rutina nu încetează să te surprindă. De fapt, în ziua aia nici nu citesc, mă simt ca în tren: se perindă multe cadre prin faţa ochilor, văd ieşind la iveală oameni şi copii îmbrăcaţi nou, pahare noi, obiecte noi care împodobesc colţuri pefect curate şi îmbelşugat decorate. Poate aş citi de deconectare un În iad toate becurile sunt arse, ca să reevaluez situaţia altfel sau vreo proză mai la limită să preţuiesc tihna domoală. Sau poate chiar Tihna. Sau nimic.

Acasă: macatul ţesut e mai vechi decât mine. Porcul era tânăr, şi era soare.

Începem cu salată beouf, brânză de oaie de la ciobanul de lângă Olt, lebăr şi tobă. Unii mai pot şi ciorbă (ori e de burtă, ori e de curcă cu zeamă de varză), alţii trec direct la sarmale cu piftii sau la friptura neapărat cu mămăligă, neapărat cu cârnaţi afumaţi printre, neapărat cu murături şi usturoi. Normal că vine cozonacul, mai nou şi tiramisu, mai vechi lâmâiţa, fină (o prăjitură cu foi moi şi cremă cu vanilie şi lămâie între). Nucile erau numai de Revelion. Eu de nuci nu mă dezic!

La porcul vecinilor. Tradiţia vine cu salopeta albastră, şorţ hidraulic (cum îmi place mie să-i zic), câteodată cu căciuli U.S.A., super cuţite şi ceainice mari, inoxate, pentru ţuica de toată ziua.

Câteodată e şi turtă, numai mamaie din deal ştie să o facă: un amestec de mămăligă cu făină, pus apoi pe un fund aproape cât mine acu’ vreo 20 de ani, şi băgat pe vatră, la cuptorul ei vechi: noi nu mai avem aşa cuptor şi nici turtă nu ştim să facem. Înainte de copt, eu şi sor-mea, cu furculiţa, făceam desene pe ea. Neapărat trebuia să fie o cruce mare în mijloc şi un cordon de 3 linii care o înconjura. În rest ne vedeam de valuri şi steluţe, toate cu cei trei dinţi ai furculiţei care acum scoteau aburi.

Turta, ca şi varza călită sunt rezervate în general pomenii porcului. De fapt, aici începe totul. Nu poţi vorbi de masa de Crăciun în familie, nu poţi vorbi despre Crăciun dacă nu ai fost la porc. Ignatul e pentru ştirile pro tv, oamenii taie acum porcul cum îşi iau liber, cum îşi ia liber cumnatu’ sau măcelaru’ cunoscut în sat chemat şi el cu cuţitu’ specializat, care face un ban sau nişte kile de carne după.

La porcul număr 4, la ceilalţi bunici, adică mai la deal.

Am văzut povestea asta şi mi-o amintesc de la 3 ani, aproape în fiecare an: hai să fi ratat maxim 2. Cum era? Cam la fel, doar că nu veneau măcelati tocmiţi: era tataie din vale, tataie din deal, tata, unchiul, şi cel puţin 2 fraţi ai lui tataie, pe care apoi trebui să-i ajutăm şi noi: mai mult şorici pentru mine! Tăiam porcul cât mai aproape de Crăciun, că aşa voiau bătrânii, iar gospodinele se plângeau că ele nu mai vor să pută a maţe pânâ în ajun. Nu mai vor şi gata! Şi bărbaţii au tot mutat ba cu 2 zile înainte, ba cu 3… Porcul se taie acum până cel târziu pe un 10-15, să fie gata afumate carnea şi cârnaţii, iar de Crăciun să nu-ţi mai rămână de făcut decât ciorba, sarmalele, şi prăjiturile. Şi a fost mai bine!

Porcul mare tot de cuţit moare, bărbaţii intră peste el, îl înconjoră şi îl căsăpesc: înfig cuţitele mari în locul ştiut până nu mai mişcă. Sau îl leagă şi îl trag până la patul pentru el pregătit, ca să-l urce mai uşor pe catafalc, şi se apucă să robotească în jurul lui mai ca bocitoarele, cu pumnale. Beau multă ţuică fiartă, sporovăiesc, sunt viteji, îţi iei sigur o înjurătură tare dacă îi încurci. Sunt îmbrăcaţi în salopete industriale, îşi iau ultimele tipuri de arzătoare, buteliile se pun într-un tuci cu apă caldă, să nu îngheţe. Printre tuciuri şi copăi stau, mai nou, oale mari de inox, pe care câteodată sclipesc ghiuluri şi mai vezi umbre de cizme de cauciuc.

Momentul tămâia pe făraş: se închină şi se spune rugăciunea. Numai după asta începe disecţia.

Sunt grijulii, îl curăţă bine, apoi îl acoperă cu un macat ţesut, îl lasă la cald să i se moaie pielea, apoi începe chirurgia exactă, nu înainte de a trece mamaie cu tămâia pe la urechea lui acum albită cu peria şi a-i spune un Tatăl nostru. Bărbaţii se opresc. În timpul ăsta ţuica fiartă dă în fiert, se curăţă mult usturoi, se face varza, se taie turta. Copăile se umplu de carne şi maţe, le mai vezi puse prin cămări cu perdele din vechi lenjerii de pat, albastru indigo, cu soare şi lună. Nu cred să fie miros care să dea cu tine de pământ oriunde ai avea mintea mai tare decât cel al maţelor spălate, al aburilor care se ridică din carne, al sângelui pe care acum îl linge câinele, al resturilor vânate de pisici şi găini.

Pomana porcului vine şi ea, eşti obosit, roşu în obraji de la ţuică şi frig, bagi în tine grătar proaspăt sau prăjeală proaspătă, apoi începe tocatul. Încep pregătirile pentru masa de Crăciun care va să vie. Apropo de pomana porcului, ar mai fi şi băşica porcului: pe care o pui frumos la uscat, apoi o umfli şi mai pui şi nişte boabe în ea ca să zdrăngăne când o agiţi. Mi-a făcut tataie într-un singur an şi am aruncat-o cât colo: nici bine nu zdrăngănea şi duhnea de te trăznea. La atingere aveai dubioasa senzaţia că stai cu mâna pe măruntaie – ceea ce chiar făceai. Dacă lui Nică a Petrei îi plăcea, ce să zic, alte vremuri!

La mamaie, înainte de pomană. Curătând usturoi, mai bând o ţuică fiartă, cu ciznele de cauciuc roz la uscat, în timp ce călim varza.

Gusturile care mă aruncă în faţa aceleiaşi mesei de lângă sobă în perioada asta ar fi:

– ceaiul băut imediat după lebăr. Până la Crăciun ăsta era sandvişul de dimineaţă: gustul de ficat cu condimente peste care torni un ceai de muşeţel.

– ficat la grătar sau carne cu cozonac. Până să ne trezim când eram mici, mamaie făcea repede în sobă un grătar cu ficat de porc. Era sublim!! Se termina ficatul şi treceam la carne, iar de Crăciun ceream acelaşi grătar matinal, pe care acum îl mâncam cu cozonac. Marea noastră burghezeală! 🙂

Fotografiile au fost făcute de Alex Boghian cu ocazia porcului de anul trecut (când în 2 zile s-au tăiat 4, l-am arătat mai mult pe cel preferat, mai puţin industrial!). Anul ăsta l-am ratat, în sensul că am ajuns doar la pomană 🙂 Carnea încă aşteaptă!