Bookaholic

Pietro e un băieţel de la oraş, solitar şi cam morocănos. Mama munceşte într-un centru de consultanţă familială de la periferie şi talentul ei este să le poarte de grijă celorlalţi. Tatăl este chimist, un bărbat irascibil şi fascinant, care se întoarce acasă în fiecare seară de la serviciu plin de furie. Pe părinţii lui Pietro îi uneşte o pasiune comună: muntele. Cînd descoperă sătucul Grana, la poalele masivului Monte Rosa, simt că au găsit locul potrivit: Pietro va petrece toate verile în locul acela „închis în sus de creste gris-fer şi în jos de o stîncă abruptă care împiedică accesul”, dar traversat de un torent care îl ademeneşte din prima clipă. Şi acolo, aşteptîndu-l, se află Bruno, cu părul lui blond cînepiu şi gîtul ars de soare: de aceeaşi vîrstă cu el, dar, în loc să fie în vacanţă, duce vacile la păscut. Încep astfel veri de explorări şi descoperiri, printre casele abandonate, moară şi cărările mai aspre. Sînt şi anii în care Pietro începe să facă drumeţii cu tatăl lui. Pentru că muntele înseamnă cunoaştere, un adevărat mod de a respira, şi va fi legatul lui testamentar cel mai autentic. O moştenire care, după mulţi ani, îl va reapropia de Bruno.

„Un roman cu suflul puternic al unei cărţi clasice, care apare în universul nostru literar ca un meteorit dintr-o epocă demult apusă, într-o vreme cînd întrebările majore se pun prea rar.” (La Repubblica)

„O poveste extraordinară despre prietenie şi despre ce înseamnă să devii bărbat. În tradiţia lui Jack London, Mark Twain, Ernest Hemingway şi a felului în care zugrăvesc ei natura.” (Vanity Fair)

„Recurgînd la un limbaj esenţializat, dar extraordinar de evocator şi de puternic, Cognetti construieşte un roman pe care mulţi îl consideră deja un clasic şi în care răsună ecoul maeştrilor ce l-au format, al lecturilor considerabile, al experienţei montane.” (CriticaLetteraria)

„Cognetti şi-a pus în valoare pasiunea pentru scriitorii pe care îi evocă nemijlocit – Stevenson, Twain, London, Hemingway – şi îşi găseşte vocea autentică pentru a spune povestea formării unui caracter.” (La Stampa)

„Cei opt munți”, Paolo Cognetti – fragment

Traducere din limba italiană de Cerasela Barbone
Colecția „Biblioteca Polirom“. Seria Actual
Editura Polirom
216 p.

Tata ne‑a prins colţarii pe care îi închiriase şi ne‑a legat la cinci metri distanţă unul de altul, el în faţă, apoi Bruno, apoi eu. Ne‑a trecut coarda peste piept cu o încolăcire complicată, dar nu mai făcuse nodurile alea de ani de zile, aşa că echipatul s‑a dovedit lung şi greoi. Am ajuns să fim ultimii care au părăsit refugiul: rămînea de parcurs o bucată de grohotiş în care colţarii se izbeau şi tindeau să se încurce între ele, coarda mă împiedica la mers şi mă simţeam caraghios, încărcat cu prea multe chestii. Dar senzaţia s‑a schimbat brusc cînd am pus piciorul pe zăpadă. Din botezul gheţarului îmi amintesc asta: o neaşteptată siguranţă în gambe, vîrfurile din oţel care muşcau zăpada tare, colţarii care ţineau perfect.

Mă trezisem destul de bine, dar în scurtă vreme căldura plăcută a refugiului s‑a risipit şi m‑a apucat iar greaţa. Tata, acolo în faţă, trăgea grupul. Vedeam că se grăbea. Deşi susţinea că vrea să facă doar o plimbare, după mine nutrea speranţa secretă de a atinge vreun pisc şi de a‑i surprinde pe ceilalți alpinişti apărînd în vîrf împreună cu noi. Dar eu abia mă tîram. Între un pas şi altul era ca şi cum o mînă îmi strîngea stomacul. Cînd mă opream să respir, coarda dintre mine şi Bruno se întindea, obligîndu‑l să se oprească la rîndul său; pînă la urmă tensiunea ajungea la tatăl meu care se răsucea contrariat să mă privească.

— Ce e ? întreba.

Credea că opun rezistenţă.

— Să ne mişcăm, hai.

La răsăritul soarelui trei umbre negre au apărut pe gheţar lîngă noi. Atunci zăpada şi‑a pierdut nuanţa ei albăstruie şi a devenit de un alb orbitor, şi aproape imediat a început să cedeze sub colţari. Norii, în vale, se umflau la căldura dimineţii şi chiar şi eu îmi dădeam seama că în curînd se vor ridica la fel ca în ziua precedentă. Ideea de a ajunge undeva devenea tot mai puţin realistă, dar tata nu era omul care să admită asta şi să dea înapoi: dimpotrivă, s‑a încăpăţînat să meargă înainte. La un moment dat a întîlnit în cale o crevasă, a măsurat din ochi distanţa, a sărit peste ea cu un pas hotărît; apoi a înfipt pioletul în zăpadă şi a înfăşurat coarda în jurul mînerului ca să nu‑l pună în pericol pe Bruno.

Eu nu mai simţeam nici un interes pentru ce făceam. Zorii, gheţarul, şirul de piscuri din jurul nostru, norii care ne separau de lume: toată frumuseţea aceea inumană îmi era indiferentă. Aş fi vrut doar să‑mi spună cineva cît mai trebuia să mergem. Am ajuns pe marginea crevasei în timp ce Bruno, în faţa mea, se apleca să privească în jos. Tata i‑a spus să tragă adînc aer în piept şi să sară. În timp ce‑mi aşteptam rîndul, m‑am întors: sub noi, într‑o parte, muntele se făcea tot mai abrupt şi gheţarul se despica într‑un şir de crevase; dincolo de acel supliciu de blocuri de gheaţă sparte, prăbuşite, îngrămădite, refugiul de unde plecaserăm era înghiţit de ceaţă. Atunci mi s‑a părut că n‑o să ne mai întoarcem, l‑am privit pe Bruno căutînd ceva de care să se prindă şi l‑am văzut deja de partea cealaltă a crevasei. Tata îl bătea cu mîna pe spate felicitîndu‑l pentru săritură. Nu, eu n‑aş fi reuşit niciodată să trec: stomacul meu s‑a dat bătut şi am vomitat micul dejun în zăpadă. Şi astfel răul meu de munte a încetat să fie un secret.

Tata s‑a speriat. A dat fuga să mă ajute, alarmat, sărind din nou peste crevasă şi încurcînd corzile care ne legau pe toţi trei. Teama lui m‑a uimit, pentru că mă aşteptasem mai degrabă la furie, dar atunci nu‑mi dădeam seama de riscurile pe care şi le asumase ducîndu‑ne acolo sus : noi aveam unsprezece ani şi ne tîram pe gheţar cu vremea rea pe urmele noastre, echipaţi aşa şi aşa, ținîndu‑ne după încăpăţînarea lui. Cît despre răul de munte, ştia că singurul remediu e să cobori la altă cotă şi n‑a ezitat s‑o facă. A schimbat înșiruirea astfel încît eu să merg în frunte şi să mă pot opri cînd mă simţeam rău: nu mai aveam nimic în stomac, însă, din cînd în cînd, mă scuturau iarăşi senzaţii de vomă şi scuipam numai bale.

În scurt timp am intrat în ceaţă. Tata, rămas ultimul în echipă, m‑a întrebat:

— Cum te simţi ? Te doare capul ?
— Nu cred.
— Şi burta cum e ?
— Un pic mai bine, am răspuns, chiar dacă acum mă simţeam mai degrabă slăbit.
— Uite, a spus Bruno. Mi‑a dat un țurțur făcut din zăpadă strînsă în pumn. Am încercat să‑l sug. Un pic datorită țurțurului, un pic că mă mai uşurase coborîrea, stomacul a început să mi se liniştească.

Era o dimineaţă de august din 1984. E ultima mea amintire din acea vară: a doua zi Bruno urma să se întoarcă la fermă, iar tata la Milano. Dar în momentul acela eram toţi trei pe gheţar, împreună, aşa cum nu se va mai întîmpla niciodată, cu o coardă care ne lega unul de altul, fie că voiam sau nu.

Eu mă împiedicam în colţari şi nu reuşeam să merg drept. Bruno venea imediat în urma mea şi, după un minut, peste paşii noştri în zăpadă, am început să aud o, o, o‑ul lui. Era strigătul cu care ducea vacile în grajd. E, e, e. O, o, o. Îl folosea ca să mă ducă pe mine la refugiu, dat fiind că nu mă ţineam pe picioare: eu m‑am încredinţat acelei psalmodii şi mi‑am lăsat picioarele să capete ritmul ei, aşa nu trebuia să mă mai gîndesc la nimic.

— Dar tu te‑ai uitat la crevasa aia ? m‑a întrebat. A dracu’, cît se ducea în jos.

N‑am răspuns. Îmi rămăsese încă întipărit pe retină momentul în care îi văzusem dincolo, unul lîngă altul şi foarte bucuroşi, ca un tată cu fiul lui. Acum ceaţa şi zăpada formau un alb uniform în faţa mea şi eram atent numai să nu cad. Bruno n‑a mai zis nimic şi a început din nou cu lălăiala lui.

Despre Paolo Cognetti

Paolo Cognetti s-a născut la Milano în 1978. A urmat studii de matematică, abandonate în favoarea celor de film. Cititor avid de literatură americană, a debutat cu volumul de povestiri Manuale per ragazze di successo (2004, nominalizat la Premiul Bergamo), urmat de Una cosa piccola che sta per esplodere (2007, distins cu Premiul Settembrini şi Premiul Renato Fucini). Primul său roman, Sofia si veste sempre di nero (2012), a fost nominalizat la Premiul Strega. A mai scris volumele de călătorii New York è una finestra senza tende (2010), Tutte le mie preghiere guardano verso ovest (2014), un jurnal montan (Il ragazzo selvatico, 2014) şi volumul de eseuri A pesca nelle pozze più profonde(2014).