„Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva”, la Teatrul Odeon
„Iartă-mă, dar te urăsc!” Scurt, tăios, dureros şi, în acelaşi timp, sincer. Au fost cu siguranţă ocazii când am fi vrut să rostim aceste vorbe. Uneori, poate chiar cuiva cu care suntem înrudiţi şi care ne-a făcut viaţa un iad. Dar un asemenea sentiment e păstrat sub cheie, căci cum să acceptăm, până şi faţă de noi, că putem să simţim ceva atât de puternic negativ pentru cineva de acelaşi sânge cu noi? Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc intră din nou pe un teritoriu delicat (aşa cum nu se sfiesc să o facă nici în „Grădinile groazei”, montat tot la Odeon) şi pun în scenă drama unei femei, Agnes (Diana Gheorghian), a cărei viaţă este anulată, indirect, chiar de sora sa, Viola (Oana Ştefănescu).
Dragostea şi atenţia celor din jur merg numai către aceasta, pe când Agnes rămâne cu partea mizeră a vieţii: eşecuri peste eşecuri, atât în viaţa personală (divorţase de soţ în urmă cu 18 ani, iar ea a rămas singură, cu durerea că „bărbatul vieţii mele are viaţa lui”), cât şi în cea profesională (visase să ajungă actriţă, dar, la examen la Teatru, la care mersese cu sora ei, pentru sprijin, profesorii o observă pe Viola şi restul e istorie: fără a avea nevoie de studii, fără a depune prea mult efort, aceasta ajunge o actriţă celebră, în timp ce sora ei dă examen de şapte ori la Teatru, fără succes: „În timp ce tu făceai Ofelia pe scenă, eu făceam Ofelia în bucătărie”; răstimp în care nu pregetă să o ajute pe Viola în orice face, devenindu-i cel mai mare sprijin).
„Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva” este proiectul câştigător al concursului pentru Sala Studio a Teatrului Odeon, concurs destinat tinerilor regizori, şi a avut la bază un text al dramaturgului suedez Jonas Gardell, în traducerea lui Carmen Vioreanu. Jonas Gardell este romancier şi dramaturg, dar şi stand-up comedian, cunoscut şi pentru activitatea sa de susţinere a drepturilor homosexualilor; pentru cei interesaţi de teatrul său, editura Vremea a publicat mai multe volume ale sale. Jonas Gardell nu ar trebui să fie total necunoscut nici pentru publicul român de teatru: în 2003, a avut loc un spectacol-lectură, la Bulandra, chiar din „Iadul este amintirea…”, în regia lui Radu Apostol.
Spectacolul este construit pe două niveluri, care evoluează, după o tehnică de tip cinematografic, alternativ: un plan al celor două surori, Viola şi Agnes, pe care moartea mamei le aduce din nou împreună – moment care, de fapt, nu le apropie, aşa cum ar fi de aşteptat, ci adânceşte şi mai mult distanţa dintre ele, fiecare captivă în propriul trecut (ironic e faptul că fiecare dintre surori consideră că cealaltă se bucurase, de-a lungul vieţii, de iubirea mamei: Viola tot reaminteşte de primii ani ai copilăriei, când familia visase pentru Agnes o carieră de balerină, vis sfârşit când aceasta şi-a rupt degetele de la picioare, iar Agnes e strivită de un trecut în care ea fusese cea sacrificată, iar sora ei, vedeta, cea iubită şi admirată de toţi).
Personajul Mamei (Liana Mărgineanu) apare abia în celălalt nivel, construit într-o atmosferă onirică: de parcă s-ar desfăşura în faţa noastră coşmarul îndurat de Agnes, este înfăţişată relaţia dintre o mamă şi fiica acesteia, Kristina (Nicoleta Lefter – în acest spectacol în dublu rol: în cel al Kristinei şi în cel al Denisei, fiica Violei) – o relaţie bolnăvicioasă, un melanj iubire-ură. Mama îşi dezvăluie aici trăsături aproape monstruoase: în permanent cu zâmbetul pe buze, Mama îşi chinuie psihic fiica, o supune la încercări, mai întâi îi spune că trebuie să plece de lângă ea şi, când fiica, la început îndurerată, se obişnuieşte cu ideea, nu o mai lasă să plece, explicându-i că a vrut doar să o testeze. Numai că fiica deja ar vrea să plece, dar Mama o face să piardă trenuri după trenuri, ocazii după ocazii. E clar că este un plan simbolic, reprezentativ pentru modul în care Agnes îşi priveşte trecutul şi destinul.
Cadrul intim în care Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc şi-au proiectat spectacolul (e un spectacol cu publicul pe scenă, unde este interiorul casei lui Agnes: o chiuvetă, un pat, o masă, o vitrină, un ceas) face ca iremediabilul conflict dintre cele două surori (iremediabil pentru că ambele sunt prinse într-un fel de buclă temporală, încremenite într-un trecut îndepărtat, în timp ce viaţa pare că s-a furişat pe lângă ele) să pară şi mai angoasant, iar atmosfera – încărcată de greutatea adevărurilor dureroase. Jocul Dianei Gheorghian amplifică tensiunea dintre personaje: Agnes este în permanenţă încrâncenată, gesturile ei compulsive şi mişcările agitate fiind reprezentative pentru furia şi neputinţa ce o macină.
Spectacolul se încheie totuşi într-o notă optimistă, dublu sugerată: prin căderea pereţilor din fundal, dezvăluind un interior asemănător cu cel de până atunci, dar în culori mult mai intense şi vii; şi prin melodia celor de la Anthony&The Johnsons, „Daylight and the Sun”.
Un final care, cred eu, are un impact destul de slab: nu schimbarea bruscă de evoluţie a acestor personaje ce se configuraseră pe tiparul unei tragedii moderne, sfârşind însă neaşteptat de luminos, rămâne în conştiinţa spectatorului, ci adevărul simplu şi dur că, de cele mai multe ori în viaţă, nu mai există cale de întoarcere. Şi că lupta cu amintirile este cea mai înnebunitoare.
