Născut în Jamaica, Kei Miller predă acum scriere creativă la Universitatea din Glasgow. În 2006, a publicat prima sa carte de poezie, Kingdom of Empty Bellies (Heaventree Press), apoi un volum de povestiri, The Fear of Stones. A fost, de asemenea, coordonatorul antologiei New Caribbean Poetry (Carcanet Press, 2007). În Bucureşti, invitat la Festivalul Internaţional de Literatură [aici, relatarea celei de-a treia zile], ediţia a şasea (4-6 decembrie 2013), am stat de vorbă cu el despre activitatea sa ca scriitor şi professor, despre versul scris vs. versul recitat, dar şi despre cum consideră că ar trebui Jamaica să se reflecte în literatură.

 

Trăieşti şi în Jamaica, şi în Marea Britanie: cum resimţi apartenenţa la cele două culturi?

Simt că aparţin mai mult spaţiului caraibean decât celui britanic, dar am o perspectivă destul de cuprinzătoare a ceea ce înseamnă să aparţii de Caraibe. Are mai puţin de-a face cu locul în care trăieşti fizic. Dar ştiu un lucru: dacă stau prea mult în Marea Britanie, încep să simt dorul de casă, iar dacă stau o perioadă în Jamaica, vreau să mă întorc „acasă”. Aşadar, unde este „acasă”, dacă această noţiune este atât de alunecoasă? Dacă sunt în Marea Britanie, acasă este în Jamaica, iar dacă sunt în Jamaica, acasă este Marea Britanie.

Ai studiat şi acum predai scriere creativă. Cum ţi-a influenţat această activitate scrisul şi ce înseamnă să predai ceva ce, teoretic, nu poate fi predat?

Cred că există întotdeauna principii care sunt utile. Acest gen de întrebare nu se pune de obicei când e vorba, de pildă, despre un cântăre. Când mergi la un concert şi vocea cântăreţului falsează îţi dai seama că e o interpretare proastă, nu e ceva subiectiv, e un fapt şi trebuie să-l iei ca atare. Mergi la un spectacol de dans, iar dansatorul încearcă să facă un salt şi cade, îţi dai seama că e un dans prost. Nu prea aplicăm această linie de gândire când vine vorba despre scriere creativă, dar, ca orice formă, poţi să o aplici prost.

A preda scriere creativă e similar cu a-l învăţa pe un cântăreţ să nu falseze sau pe un dansator să nu cadă. Evident că există un punct de la care orice formă devine magică, iar asta nu se poate preda. Când am început să predau, credeam că tot ce trebuie să fac este să-mi dau seam ace încearcă să creeze studenţii mei, pentru că fiecare are propria lui voce şi trebuie să-i ajut să şi-o descopere, fără ca eu să-mi impun vocea mea.

Acum cred că trebuie să mă impugn, în sensul că ar trebui să le ofer studenţilor mei dreptul şi posibilitatea să mă contrazică. Dar există unele lucruri pe care le fac bine ca scriitor, îţi arăt care sunt aceste lucruri şi îţi ofer posibilitatea să le respingi, îţi ofer mijloacele prin care le poţi respinge. Şi chiar încurajez acest fapt. 

Simţi nevoia să vorbeşti despre realităţi specifice Jamaicăi? Cum crezi că ar trebui abordate aceste aspecte?

Eu scriu pentru a spune un adevăr, ceea ce e total diferit de a spune adevărul. Nu există aşa ceva, adevărul. Dacă începi să scrii din acea poziţie pretenţioasă a spunerii unei variante unice, definitive a lumii tale, devin imediat suspicios. Dar dacă ai integritatea de a spune că există mai multe poveşti, mai multe feluri de a trăi într-un loc cum e Jamaica, şi vrei să spui una dintre acele poveşti care încă nu a fost spusă, atunci da, poţi să scrii. Vreau să spun o poveste, dar niciodată nu pornesc de la ideea că poveştile mele sunt singurele valabile.

Ai editat antologia New Caribbean Poetry. Cum ai descrie, pe scurt, noua poezie caraibeană?

Parte a definiţiei ar fi că noua poezia caraibeană încearcă să reziste mentalităţii de turmă. Spaţiul caraibean are în spate o istorie colonială europeană şi o mare parte a acesteia s-a clădit pe ideea că, într-un fel, ei erau stăpâni pe limbă. Pentru mine, noua poezie caraibeană are legătură cu reconstruirea limbii engleze, cu faptul că engleza nu este proprietatea Angliei, engleza este şi a mea şi nu-mi pasă dacă altul crede că o folosesc diferit gramatical sau cu alt accent. Este un aspect esenţial al noii poezii caraibiene a spune Angliei că nu deţine monopolul asupra englezei. E vorba despre a face noi lucruri cu limbajul, pur şi simplu de a lua Angliei engleza.

 

Cum vezi diferenţa dintre cuvântul scris şi cel recitat în poezie? Crezi că un poem recitat capătă noi semnificaţii?

Poate că sună ciudat, dar cred că atunci când citeşti un poem, se întâmplă exact lucrul opus: nu-l înzestrezi cu noi semnificaţii, ci îi oferi una singură. Pe hârtie, un poem are mai multe înţelesuri, când îl citeşti, te decizi asupra unuia singur. Acel înţeles e cu atât mai puternic cu cât scoţi poemul din multiplicitatea sa şi alegi un singur lucru asupra căruia să te axezi. Câteodată, există pauze sau cezuri care influenţează lectura în direcţii diferite. Când citeşti, nu poţi explica tot ce se întâmplă în acea cezură, dar pentru mine, un poem nu funcţionează până când nu-mi dau seama cum să scot sunetul – un sunet concret – din pagină.

Pentru mine, scrisul fără conştiinţa sunetului nu este scris adevărat. Oricât de mult m-ar complimenta oamenii pentru cum citesc o poezie, sunt mult mai încântat când cineva care nu m-a auzit niciodată citind spune cât de lirică şi de frumoasă este. La un moment dat, când am citit în cadrul unui festival în Edinburgh – şi chiar eram mândru de lectura pe care o avusesem –, a venit o femeie la mine şi mi-a spus: „O, ai citit atât de frumos, îmi pare rău, nu mai pot să cumpăr cartea, pentru că niciodată în mintea mea nu va suna aşa cum ai recitat tu”. Mi-am zis „La naiba, am citit atât de bine, că acum nu mai vrea să cumpere cartea!”.

 

Ai spus într-un alt interviu că nu-ţi place să scrii în locuri liniştite. Care este cel mai neobişnuit loc unde te duci pentru a scrie?

Scriu mult când călătoresc cu avionul, cu trenul. N-aş zice că-mi plac locurile zgomotoase, dar nu-mi place ideea scriitorului care se refugiază să zicem în natură, în perfectă linişte – majoritatea sunt aşa, vor linişte deplină, ceea ce eu nu-mi doresc. Îmi place să fiu conştient de ceea ce se întâmplă în jurul meu. Nu trebuie să fie zgomot, dar cu siguranţă vreau să fiu în mijlocul lucrurilor, pentru că asta-mi influenţează scrisul. Locuri  mai neobişnuite decât avioanele şi trenurile nu am însă.

Scrisul e activitatea mea, aşa că atunci când mă duc pe o plajă liniştită, nu vreau să fac tot asta, adică să muncesc. Lucrul pe care nu l-aş face niciodată într-un astfel de loc este scrisul, pentru că asta ar însemna că nici nu am plecat în vacanţă. Când mă întorc în oraşul agitat şi plin de viaţă, mă apuc din nou de scris, pentru că simt că m-am întors la lucru. Da, ştiu că majoritatea oamenilor nu aşa se raportează la aceste lucruri, dar pentru mine au o logică.

În poemele tale, se simte o puternică notă religioasă. Cât de importantă este religia în viaţa şi în literatura ta?

Pentru literatura mea, foarte, pentru viaţă, nu atât de importantă. Am crescut într-o ţară extrem de religioasă. Spre deosebire de Europa, în Jamaica se presupune din start că trebuie să fii religios (când am ajuns în Marea Britanie, oamenii presupuneau invers, că eşti ateu). Am un relaţie complexă cu religia, pentru că am crescut într-o astfel de cultură.

Cred că religia poate fi ceva foarte frumos şi întotdeauna o voi respecta pentru ceea ce înseamnă ritual şi poezie în ea. Dar ca fiinţă umană ancorată în realitate, am observat de multe ori cum religia care promovează iubirea s-a transformat pentru mulţi într-o sursă de ură.

A fost o vreme când am fost foarte religios, dar acele stări îmi veneau firesc. În acelaşi timp, trebuie să-mi acord libertatea de a critica religia. Este importantă pentru ritmurile poeziei mele, dar nu şi în viaţa mea personală.

 

Care este cel mai rău lucru pe care-l poate face un scriitor?

Cel mai rău lucru pe care-l poţi face ca scriitor e să ajungi să te plagiezi pe tine însuţi, aşa că după fiecare carte, trebuie să învăţ să scriu din nou.

La ce aspect din poezia ta lucrezi cel mai minuţios?

Cel mai mult lucrez la felul în care sună o poezie. Dacă citesc o poezie, vreau să sune ca şi cum aşa mi-a ieşit atunci, pe loc, natural. Pe când eu aş putea să lucrez un an întreg pentru acel sunet. Trebuie să trudeşti la scrisul tău, dar tu, ca cititor, nu trebuie să sesizezi efortul. Dacă oamenii mă felicită pentru că poeziile mele sună natural, atunci sunt cu adevărat mândru, pentru că e ceva la care lucrez din greu.

 

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *