„Am primit romanul ăsta exact aşa: gata scris. Mi l-a dăruit, la ceas de seară, un bărbat ciudat, cu un ochi ceva mai mare decît celălalt. Nu s-a prezentat, i-am aflat mai tîrziu numele. Mi-a spus că are încredere în mine şi că eu voi şti mai bine ce să fac cu manuscrisul lui. L-am întrebat despre ce e vorba înăuntru. Mi-a spus că despre lucruri mici, aproape invizibile, despre o lupă şi nişte insecte, despre iubiri şi cuvinte într-o limbă necunoscută. Mi-a zis că, dacă îmi place, îl pot semna eu, el n-o să se supere. M-a rugat la sfîrşit să-i promit însă că nu-i voi schimba titlul ăsta imposibil: Cexina Catapuxina. I-am promis. Mi-a strîns mîna, apoi a plecat. Sper că, oriunde ar fi acum, îi e bine.” (Matei Florian)

„Cexina Catapuxina”, de Matei Florian – fragment

Colecţie: Ego. Proză
Editura Polirom
224 p.
Carte publicată şi în ediţie digitală

Maria se tot apleacă, culege nişte frunze, o femeie care se apleacă în cizme de cauciuc şi culege frunze. Ştii ce culeg, mă întreabă, nu ştiu, bănuiesc, leurdă ? Leurdă, zice. Şi ăsta ştii ce e ? Îmi arată frunze rotunde, lucioase, cărnoase, lipite de pământ, nişte inimi peste care se apleacă în cizmele ei de cauciuc, le culege, cântă despre o vioară mică. Mă gândesc, îmi aduc aminte. Untişor, zic. Untişor, zice. Ocoleşte ferigile, îşi umple mâinile de frunze lungi de leurdă, de frunze rotunde de untişor, merg în urma ei, o adulmec, miroase a usturoi sălbatic, nu mă pot abţine, o îmbrăţişez, zvâcneşte, scapă frunzele, se înfige în ochii mei cu ochii ei, ochii ei îmi intră în carne, mă ard până la oase. Fii cuminte, zice Maria, acum ne întoarcem. Şi‑a umplut cizmele de noroi, râde, cântă, are braţele pline de frunze, rotunde, alungite, dili dili dili, dum dum dum. Salută gazdele, pe oamenii din fotografii, au ieşit de acolo, sunt în curte. Pot să vă fur nişte spanac, întreabă, fură cât vrei, zic ei, Maria fură, ridică două cărămizi, dă la o parte o folie de plastic, îşi umple braţele cu frunze uriaşe de spanac, aproape că a dispărut cu totul sub frunze, râd de ea, nu‑i pasă. Aşază totul pe masa din bucătărie, se mişcă uşor, aproape că pluteşte, de la dulapuri la frigider, de la chiuvetă la masă. Sunt o grămadă de lucruri pe masa aia, le descâlceşte pe toate, parcă pluteşte. Casc ochii, nu mă mai mişc, o las doar pe ea. Aşază făina într‑un bol, taie cubuleţe de unt, le lasă să cadă deasupra, ele cad, le amestecă repede cu vârfurile degetelor, din ce în ce mai repede, umple bolul de un miliard de firimituri, cântă mai departe o vioară mică, găseşte apă, o aduce cu lingura la bol, o dată, de două ori, de opt ori, hrăneşte aluatul cu apă, îl descântă cu mâinile şi le lasă acolo, mâinile, înăuntru, şi le împleteşte cu făina, cu untul, cu apa, frământă totul dili dili dili dum dum dum, până când totul se face rotund, rotund ca o bilă, o dă de‑a rostogolul, o umple de făină, o acoperă, o pune la rece, se odihneşte, vine la mine, mă apucă de nas cu degetele ei din care a făcut bila, aluatul, na, îmi zice, vorbeşte, eu vorbesc, ca un răţoi vorbesc, râd, ieşim, fumăm, ne privim în ochi, vorbesc mai departe pe nas ca un răţoi, îi zic n‑am mai întâlnit pe nimeni ca tine, Maria, Maria se umple de pistrui, pistrui ca furnicile, taci, mă, încerc s‑o prind, fuge, se ascunde înăuntru, scoate bila din frigider, a trecut destul, zice, e timpul s‑o întindem, s‑o întindem unde, întreb, nicăieri, răspunde, prin bucătărie ninge, ninge cu făină, făina se aşază pe masă, pe podea, pe hainele noastre, în păr, pe pleoape, pe ochi, închid un ochi, pe celălalt îl las deschis, n‑am mai râs de mult aşa, sunt plin de făină, pe dinăuntru, pe dinafară, ninge, încerc s‑o muşc, se fereşte, îmi arată un băţ zdravăn, ăsta‑i sucitorul, ai grijă, zice, doare, mă feresc, râd, cu sucitorul în mână, Maria e o femeie mică şi foarte periculoasă, cu sucitorul în mână, Maria întinde aluatul peste făină, îl striveşte, îl alungeşte, îl dezmiardă, îl face una cu masa, cu făina, îl rotunjeşte, îl aşază într‑o tavă, hocus pocus preparatus, zice, îl ascunde iar în frigider, porneşte focul, apa, aduce frunzele de untişor, de spanac, de leurdă, le spală, fluieră, cântă, aduce ceapă, o taie mărunt, plânge, îi şterg lacrimile, i le culeg cu vârfurile degetelor, o gâdil, râde, foşneşte, se fereşte, strecoară apa de pe frunze prin sită, dă la o parte un melc, îi cântă melc melc codobelc, melcul nu scoate coarne, se furişează doar prin făină, încinge unt într‑o tigaie, untul sfârâie, umple bucătăria de soare încins, taie frunzele, le toacă, aruncă ceapa peste unt, o amestecă acolo, o lasă să‑şi facă de cap, să se dezmierde, să se rumenească, să se pătrundă de unt, untul cu ceapa, apoi umple totul de frunze, de spanac, de untişor, de leurdă, aduce sare, piper, le presară, le ninge, lumea se amestecă din nou, totul laolaltă, pe foc, Maria stinge focul, vine la mine, mă sărută.

Tac, tace şi ea. Scoate din frigider tava cu aluat, o acoperă cu un cerc de hârtie, cercul îl acoperă cu boabe de fasole, buzele ei au gust de struguri, de reavăn, de leurdă, de untişor, buzele ei sunt iuţi şi ard, încă le mai simt, un aluat într‑o tavă care se coace într‑un cuptor. Brânză, zice Maria, aduce brânză, îmi dă să gust, e brânză veche, aspră, îmi ard buzele, nici n‑o simt. Bună, mă întreabă, bună, îi zic. O rade. Apoi ouă, smântână, le amestecă şi pe astea, amestecă tot, smântâna, ouăle, brânza rasă, ceapa, leurda, untişorul, spanacul, mâinile ei care frământă, degetele ei care mă ating, buzele ei care chicotesc, aduce şi nişte nucşoară, o face să dispară în cremă, am smântână pe nas, pe frunte, pe ochi, m‑a umplut Maria de smântână, dili dili dili dum dum dum. Scoate din cuptor tarta, îi dă la o parte boabele de fasole şi cercul de hârtie, o umple cu amestecul ăla, lucrurile care au sfârâit împreună şi s‑au legat unele de altele. Sunt toate înăuntru, într‑o crustă care se coace iar la cuptor, care se rumeneşte, aurie, se umple de raze, se aude cocoşul. Gata, zice Maria. Am un ochi mai mare şi celălalt mai mic, am nişte lacrimi pe acolo, le simt, buzele arse, mă mişc. Sunt mulţumit de viaţa mea. Am găsit licurici. Îi studiez. Mi se pare de multe ori că lumea asta e aşa de frumoasă. Tai felii de tartă, încerc să nu plâng. Maria îi cheamă pe oamenii din fotografii, vin şi ei la masă, mâncăm împreună. Foarte bună, zic ei, Maria, mamă, eşti o vrăjtoare, să mai vii pe la noi. Maria mamă e o vrăjitoare care zâmbeşte cu gura până la urechi, care mă ia de mână, mă şterge la gură de firimituri de tartă şi îmi zice să ieşim.

Despre Matei Florian

foto-credit-mircea-struteanu

Credit foto: Mircea Struțeanu

Matei Florian s-a născut la 8 ianuarie 1979, în Bucureşti. A debutat cu poezie în revista Cuvîntul, în 1997. Debutul său editorial îl reprezintă însă romanul Băiuţeii (scris împreună cu Filip Florian, Polirom, 2006, carte ajunsă la cea de-a patra ediţie şi tradusă în Polonia, Marea Britanie şi Ungaria). În 2009, publică, tot la Polirom, Şi Hams şi Regretel (roman dramatizat în 2012 pe scena Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu). În 2008, ca titular al rubricii „Audio şi n-am cuvinte” din revista Dilema veche, a fost premiat în cadrul Galei Jurnalismului Cultural, la categoria „Critică muzicală”. În prezent, semnează reportaje şi povestiri în revista Formula As.

Un comentariu
  1. Avatarvasile popescu

    Manuscrisele unor indivizi misterioşi sunt pretexte fumate- pe moment îmi vine-n minte doar Zafon, dar mai sunt şi alţii… MF vezi să nu păţeşti ca ponta…cu comisiile astea ale plagiatului nu trebuie să te pui, că ăştia nu ştiu multe…şi apoi, din câte ştiu EU nu tu eşti procuror şef la dna!
    Vreau şi eu să gust leurda şi untişorul! Se găsesc cumva pe la piaţă? Cred că răposatul Roman D-ZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ a influenţat cam tare literatura română contemporană, că prea se simt APROAPE toţi scriitorii datori să înşire la mâncăruri, meniuri,reţete etc. sau moda asta a fost preluată din marea tradiţie americană pentru care lui BD i s-a decernat premiul cuvenit lui Cărtărescu.
    VOI COMANDA CARTEA CA S-O PUN LÂNGĂ DEGETE MICI! A propos, câţi fraţi sunteţi cu toţii?

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *