Literatura Young-Adult este o sursă continuă de uimire pentru mine. Nu încetează să mă uimească problemele tinerilor din ziua de azi și maturitatea lor. E greu de spus, deocamdată, care sunt efectele acestei maturizări accelerate: începem, oare, să ne schimbăm și noi cu o viteză apropiată de cea a produselor tehnologice? E mai bine ca adolescenții să se confrunte din timp cu probleme majore precum depresia, moartea, boala, adaptarea, vina? O să-i facă asta să fie niște adulți mai responsabili și mai pregătiți pentru a înfrunta „greutățile vieții”? Sau o să-i facă mai blazați înainte de vreme?

Unul dintre cele mai cunoscute romane din acest gen este, probabil, Sub aceeași stea, de John Green. Cel mai cunoscut (și datorită filmului) și cel mai dificil, totodată. Însă dacă treci de șocul provocat de roman (nu-i ușor, eu am plâns și când am citit cartea și când am văzut filmul, și mi se întâmplă rar) și mai citești și alte romane YA, descoperi că moartea nu este decât una dintre problematicile „grele” abordate de cărțile pentru tineri de azi.

Succesul de care se bucură aceste cărți printre adolescenți pare un indiciu destul de clar al faptului că problemele personajelor sunt, într-o anumită măsură, și ale lor. Părerea mea este că adulții nu trebuie nici să le disprețuiască, nici să le ocolească, ci să le citească și ei, în încercarea de a înțelege mai bine generațiile mai tinere. Îndemnul meu se referă la toți adulții, dar, mai ales, la părinți și profesori. Cred că schimbul de cărți preferate între generații ar fi o metodă bună pentru a mai micșora distanțele măsurate în ani (tot mai puțini, de a o generație la alta și, totodată, cu diferențe de mentalitate din ce în ce mai accentuate) și de a construi o punte de comunicare.

Am ales să prezint cinci astfel de romane care mi s-au părut interesante prin problematică și scrise destul de bine.

mark-haddon1. O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții, de Mark Haddon (Ed. Trei, traducere: Constantin Dumitru-Palcus)

Prezentând periplul aproape absurd al unui adolescent cu sindromul Asperger plecat în căutarea mamei sale, după despărțirea părinților săi, O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții, de Mark Haddon, este o carte nu atât despre sindromul Asperger sau adolescență, cât despre cât de nefericiți sunt oamenii maturi și de cât de falsă e lumea pe care și-o construiesc în jurul lor, despre cât de fragile sunt zidurile cu care se înconjoară și de lipsite de consistență.

Romanul abordează probleme care merg de la cât de haotică și de neînțeles poate fi această lume modernă pe care ne-am construit-o (privită cu un ochi străin, pare o lume complet artificială, cu reguli ce par complet de neînțeles, dar care, paradoxal, sunt gândite să facă viața cât mai simplă), până la problematici ridicate de fracturarea tot mai vizibilă a familiilor moderne, părinți care se trezesc în căsnicii care nu-i fac fericiți și copii debusolați de alegerile impulsive ale adulților.

Nevoia de certitudini a copiilor și a părinților deopotrivă ne transformă pe toți în niște copii speriați de responsabilitatea pe care o presupune viața în sine și incapabili să înțelegem lumea care ne înconjoară.

 

copila-stea2. Copila-Stea, de Jerry Spinelli (Ed. YoungArt, traducere: Alexandra Dănilă)

O poveste despre (ne)adaptare, despre bullying în liceele contemporane, despre ordinar și extraordinar, scrisă într-un stil lejer și amuzant, dar fără a fi lipsit de profunzime.

Liceul dintr-un orășel de provincie din deșertul american, construit artificial în jurul unei fabrici, este complet dat peste cap de „aterizarea” unei Copile-Stea (ea insistă că e chiar numele ei) care nu face nimic ca să urmeze cutumele nescrise, dar bine stabilite, ale micii comunități de liceeni. Se îmbracă în cele mai ciudate rochii, pline de flori și lungi până în pământ, găsite parcă în garderoba unui teatru, cântă la ukulele, cară după ea în geantă un șobolan (Scorțișoară) drept animal de companie și, înainte de a începe ora, își pune pe bancă o față de masă și o vază mică cu flori. Inițial stupefiați, apoi cuceriți, rând pe rând liceeni se întorc împotriva straniei apariții pe care nu reușesc, cu nici un chip s-o înțeleagă.

Problematicile ridicate de roman privesc atât nevoia noastră de a ne găsi locul într-un grup, de a urma turma, de a fi asemenea celorlalți pentru a ne trezi singuri, cât și nevoia de a fi diferiți, de a fi excepționali, de a fi noi înșine, dincolo de norme și limitări. Ce e mai important: să faci parte dintr-o colectivitate care te definește sau să fii tu însuți, în ciuda tuturor neajunsurilor?

 

mincinosii3. Mincinoşii, de E. Lockhart (Ed. Trei, traducere: Ana-Maria Man.)

Unul dintre cele mai surprinzătoare romane YA pe care le-am citit, a fost Mincinoșii, de E. Lockhart: un roman construit din clișee pe care ai impresia că le recunoști și le decodezi, dar care, pas cu pas, te induc în eroare, iar la final îți dai seama că ai urmat numai piste false. Mie-mi plac scriitorii care știu să mă păcălească și care, deși mă induc voit în eroare, nu lasă urme ale „păcălelii” lor. Și cam asta face E. Lockhart în roman: pur și simplu te trage pe sfoară meșteșugit.

O familie americană tradițională ce-și petrece vacanțele pe o insulă particulară din New England, într-un decor demn de cele mai mari clișee hollywoodiene, o naratoare chinuită de cumplite migrene a căror cauză nu o înțelege, amintiri din veri idilice și lipsite de griji și un secret pe care toată lumea încearcă să-l ascundă de ea. Dincolo de clișee și de vise despre copilăria perfectă se desfășoară o dramă ascunsă pe care n-ai fi ghicit-o: o poveste despre vină și imposibilitatea de a-ți asuma o vină prea mare, despre consecințele tragice ale unor jocuri nevinovate, despre dezamăgirile ascunse în spatele unui tablou perfect de familie.

E o perpetuă oscilare între aparență și esență în roman, între ce e adevărat și ce e imaginat, totul se petrece la granița dintre real și iluzie și, la un nivel secund, te face să-ți pui întrebări destul de profunde: Cât de mult ne mințim unii pe alții și chiar pe noi înșine? Cât de mult adevăr este în ceea ce știm despre ceilalți și, mai ales, cât de mult adevăr este în ceea ce știm despre noi?

 

o-poveste-haioasa4. O poveste haioasă, de Ned Vizzini (Ed. YoungArt, traducere: Iulia Micu-Simoţ)

Pornind de la o experiență autobiografică a autorului, O poveste haioasă, de Ned Vizzini prezintă o săptămână din viața unui licean din New York, aflat de mult timp în luptă cu propria depresie și ajuns, în cele din urmă, la secția de psihiatrie a unui spital. Întâmplarea face ca secția pentru copii să fie închisă pentru reparații, așa că este repartizat în sectorul adulților bolnavi psihic, unii dintre ei de mulți ani de zile. Deși părea înfricoșătoare, experiența se dovedește a fi benefică pentru Craig, protagonistul cărții. Alături de personalul de specialitate și de adunătura pestriță de pacienți el reușește atât să conștientizeze problemele pe care le avea, cât și să le accepte, ca prim pas în vindecarea sa.

Prin problematicile deschise romanul poate părea de-a dreptul incredibil: copii americani care iau medicamente anti-depresive ca pe bomboane sau vitamine, o dezorientare tot mai accentuată în rândul tinerilor în ceea ce privește rostul vieții sau dificultatea de a deveni cineva într-o lume în care toți par a excela într-un domeniu sau altul, marketingul tot mai agresiv al marilor companii care încearcă să te convingă că nu poți fi fericit în absența unui anumit produs pe care trebuie neapărat să-l ai, viteza tot mai mare cu care se schimbă lumea (de la tehnologii noi la mentalități tot mai diferite între generații), maturizarea tot mai accentuată și mai timpurie a copiilor.

 

belzhar5. Belzhar, de Meg Wolitzer (Ed. Trei, traducere: Ciprian Şiulea)

Un foarte frumos roman despre funcția terapeutică a literaturii: un internat pentru adolescenți „fragili din punct de vedere emoțional și deosebit de inteligenți”, o clasă specială cu numai cinci elevi și o profesoară neobișnuită care are curajul de a studia cu cinci adolescenți depresivi Clopotul de sticlă al Sylviei Plath. Singurul reproș pe care am a i-l aduce lui Meg Wolitzer este felul nereușit în care a încercat să păcălească cititorul: ce i-a reușit lui E. Lockhart în Mincinoșii, nu i-a ieșit ei aici și, la final, ai impresia că scriitoarea a ascuns de la bun început bucăți importante din puzzle pentru a-l face mai dificil. Păcăleala e reușită când construcția e dificilă, nu când ascunzi piese. Dincolo de asta, însă, romanul e o încântare.

Problematica se referă la felul în care adolescenții reușesc să se confrunte cu depresia survenită în urma unor întâmplări traumatizante: un accident, pierderea unei persoane dragi sau suferința din dragoste. În timp ce încearcă să-și depășească propriile suferințe, cei cinci încearcă să facă același lucru și prin studierea romanului Sylviei Plath. Însă, în loc să prezinte mai mult din orele de literatură în care se analiza romanul și felul în care acestea îi ajutau, scriitoarea se axează pe descrierea unei lumi aproape fantastice, Belzhar, specifică fiecăruia dintre ei. Chiar și așa, mesajul cărții este foarte puternic și convingător.

Cartea se citește ușor, e bine scrisă, cu un stil descriptiv foarte reușit, cinematic aproape, cu problematici interesante și cu o frumoasă și optimistă privire asupra literaturii și cu un foarte necesar și binevenit semnal de alarmă în privința depresiei și a consecințelor sale fatale. Mi-a plăcut foarte mult, în ciuda minusurilor de care vorbeam mai sus.

9 comentarii
  1. Bookish

    Eu încă nu m-am aventurat pe tărâmul literaturii young adult, dar aş începe cu un roman de-al lui John Green. Până acum ceva timp am privit cu oarece preconcepţii genul acesta literar, dar încet-încet realizez că nu erau îndreptăţite.

    Reply
    1. Laura Câlțea Post author

      Da, John Green e un bun început, e unul dintre cei mai populari autori YA. Dar poți începe și cu alte romane: „O poveste haioasă”, de exemplu, sau „Belzhar”. Sau, în fine, cu oricare 🙂 Ideea e că nu e o literatură superficială cum tind să creadă mulți 🙂

      Reply
  2. Minodora

    Sub aceeași stea, de John Green a fost cartea care m-a facut sa-mi vina inima la loc. De ce ? Eu care toata viata mea am citit, care am casa plina de carti, am crezut ca sunt o mama care are un copil ce nu va citi decat obligat. Pana cand Daria, fiica mea ,a primit cadou de ziua ei aceasta carte. A citit-o in 2 zile. O performanta pentru ea. Si apoi a citit toate cartile scrise de acest autor. Multumesc pentru sugestiile de lectura. I le voi recomanda Dariei.

    Reply
    1. Laura Câlțea Post author

      Da, este un autor care are mare succes la tineri. Eu nu am mai citit și altceva, doar „Sub aceeași stea”, dar vreau să mai citesc. Mi-au mai spus și alți părinți că John Green a făcut minuni cu copiii care nu citeau. Cred că foarte mult contează și faptul că adolescenții își recomandă unul altuia cărțile astea și așa au mai multă credibilitate 🙂

      Reply
  3. irina

    Putin ma bulversează modul in care începe articolul.” E mai bine ca adolescenții să se confrunte din timp cu probleme majore precum depresia, moartea, boala, adaptarea, vina? ”
    Nu înțeleg cum poți privi gestionarea unor probleme majore din perspectiva de bine sau rau, ca si cand este ceva ce alegi sa ti se întâmple, sau care se întâmpla doar acum, sau care e cumva un produs secundar al societății contemporane.
    Imi vine brusc in cap ideea – oare pe copiii ce au supravietuit cutremurelor recente din Nepal i-ar putea intreba cineva daca e bine ca trebuie sa gestioneze probleme precum depresia, moartea, boala, adaptarea, vina – pt ca sunt sigura ca le-au experimentat pe toate.
    Si asta nu este un exemplu extrem si pe care nu-l mai intalnim, sunt copii bolnavi peste tot, copii cărora le-a murit cineva apropiat si asa mai departe. Doar nu vorbim despre ei. Noi, adultii, suntem deseori problema, in faptul ca negam copiilor/adolescentilor discutiile despre aceste subiecte, pe motiv ca i-am proteja cumva.
    Habar nu am daca te face mai responsabil sau mai blazat sa întâmpini probleme in viata de timpuriu, înclin sa cred ca depinde de persoana, dar stiu sigur ca nu iti da nimeni un chestionar la intrarea in viata unde sa bifezi daca vrei depresie, moarte, boala mai devreme sau mai tarzior.
    In rest sunt de acord cu ce zici, ca este util sa discuti despre probleme si despre carti, intr-un fel de schimb de experienta inter-generatii.
    Nu cred insa ca, daca esti adolescent, trebuie sa fii redus la sectiunea young adult. Stiu ce citeam eu si prietenii mei cand eram adolescenta si genurile variau teribil – si sunt ferm convinsa ca finalul liceului e prin definitie momentul in care sa-i citesti pe existentialisti, pt ca atunci te identifici cel mai mult cu sentimentul din literatura lor ( sau cel putin asa a fost pt mine ). Si tot finalul liceului e momentul in care poti sa citesti linistit Pe culmile disperarii azi si ceva Sandra Brown maine 😛 ( din nou exemplu personal)

    Reply
    1. Laura Câlțea Post author

      Sună puțin ciudat întrebarea, ai dreptate. Trebuia formulată puțin altfel. Dincolo de ideea că sunt lucruri cu care trebuie să te confrunți și pe care nu le poți controla, cărțile pentru adolescenți aduc în discuție probleme pe care, în mod tradițional, nu le asociem cu copilăria sau adolescența. Mie mi se pare foarte bine că sunt aduse în discuție și că sunt dezvoltate astfel de teme și, mai ales, că romanele astea au așa mare succes. Nu am cum să generalizez și nici nu vreau să simplific, însă am un sentiment tot mai accentuat că tinerii se maturizează într-un ritm tot mai accelerat. Și nu mă refer la faptul că viața nu-ți dă un chestionar unde să te întrebe „dacă vrei depresie, moarte, boală etc”. Există, pe de o parte, un curent foarte puternic în cultura occidentală prin care se subînțelege că tinerii trebuie feriți până la o anumită vârstă de greutățile vieții (și asta include și ocultarea bolii și a morții; e ceea ce un sociolog englez, Geoffrey Gorer a numit acum câțiva zeci de ani „pornografia morții”, faptul că nu mai vorbim despre moarte ca despre un fenomen natural, ci ca despre unul excepțional și, într-un fel, rușinos, ca un fel de eșec al medicinei și științei moderne) și, pe de altă parte, romanele astea care abordează tocmai astfel de probleme și felul în care se confruntă tinerii cu ele. De asta ziceam că ar fi bine ca adulții să le citească, ca să înțeleagă că a nu vorbi despre moarte și boală și depresie cu ei, nu înseamnă a rezolva o problemă, ci a o adânci. Exemplele de mai sus le-am prezentat pe scurt, pentru că uneori e mai simplu să urmărești o listă decât o recenzie lungă, dar am scris pe larg și despre cărțile respective. Oricum, mersi că mi-ai atras atenția asupra formulării de la început.

      Reply
  4. irina

    Eu, daca ma gandesc la generatia mamei mele sau a bunicii, sunt convinsa ca genratiile de azi, de adolescenti, se maturizeaza mai tarziu si mai rar la nivelul la care s-au maturizat parintii si bunicii nostri. Aici ma refer la adolescentii din europa/america, lucrurile stau cu totul altfel in tari gen uganda, irak, palestina etc
    Parintii si bunicii mei au trecut prin razboie la varste fragede. Mama mea trebuia sa aiba grija sa nu cada oile in gaurile facute de obuze. Bunicul meu a fost luat de mic sa faca transhumanta din sibiu pana in rusia.
    Nimic din viata mea nu m-a pus in asemenea situatii. Exista, firesc, tragedii personale, persoane mai bogate si mai sarace, dar cel putin pt generatia mea, a ta si cele apropiate noua, lucrurile sunt procentual mult mai putin predispozante la maturizare. Nu cred ca are ceva putere mai mare decat razboiul pt a transforma brusc copii in oameni mari.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *