Cititorii scriitorului sud-african (naturalizat in Australia) J.M. Coetzee sunt probabil obișnuiți cu bizareriile caracteristice ficțiunii și narațiunilor sale. Ultima sa lucrare, The Childhood of Jesus / Copilăria lui Isus (publicată în martie 2013), nu se dezminte, prezentându-se cititorului curios drept o alegorie ermetică, o cutiuță chinezească fără cheie, o enigmă fără dezlegare.
Povestea începe cu iz post-apocaliptic: un barbat și un băiat ajung în oraș, veniți dintr-o tabără unde au stat de când au sosit cu vaporul. Nu-s emigranți în căutare de o țară mai bună, iar societatea asta nouă nu e vreun cornucopia. Ni se dă de înțeles că au ajuns aici pentru că nu exista altă destinație. De asemenea, întoarcerea ”acasă” nu este o opțiune.
Intrigat și curios, citești mai departe povestea celor doi refugiați, fără vreo legătură de rudenie unul cu altul, un bărbat de vârstă mijlocie și băiețelul de cinci ani, căruia îi promisese să îi găsească mama, în ciuda faptului că, pe lângă învățarea limbii acestei noi țări (Coetzee a ales limba spaniolă, fără vreun motiv evident), au fost învățați și să uite; sau, mai exact, dezvățați să își amintească – nume, vârste, familii.
Cei doi își construiesc o viață rudimentară, locuind un pic sub cerul liber, apoi găsind o locuință modestă. Bărbatul, Simon după noul nume primit la sosire, găsește și o slujbă simplă, cârcaș la descărcat grâne de pe vapor, iar de aici intriga se țese între întrebările curioase ale copilului (David), care cere să i se explice lucruri cu tenacitatea unui drac de cinci ani, și cugetările lui Simon, care încearcă să își explice sieși această nouă lume.
”Desen arhitectural. Contabilitate. Matematică. Cursuri peste cursuri de spaniolă. Nici un alt curs de limbă. Nici portugheză. Nici catalană. Nici galiciană. Nici bască. Nici esperanto. Nici volapük. […]
Caligrafie. Țesătorie. Împletit. Aranjarea florilor. Olărie. Curs pentru păpușari. Filosofie. Elemente de filosofie. Filosofia muncii. Filosofie și viața de zi cu zi.”
Acestea, spre exemplu, erau cursurile (un fel de ”seral”) oferite de ”Institut”, din care ești liber să deduci sau să speculezi ce preocupări are această societate ciudățică, în care oamenii trăiesc parcă din inerție, bine dispuși orice ar face, fără să se plângă, fără să încerce să schimbe nimic. Aparenta utopie este cu atât mai deconcertantă, cu cât mecanizările par să lipsească din viața de zi cu zi, mașinile sunt rare, cel cu bicicletă este privilegiat, la fel și cei care au luxul de a juca tenis, mâncare nu prea se găsește, iar dacă se găsește e mai mult pâine, singurul lucru de care nu se duce lipsă, ”esența vieții”.
Poate cei născuți înainte de 1980 tocmai au avut un flashback. Societatea lui Coetzee nu e tocmai socialistă, nu e oprimantă, nu e propriu-zis o distopie. Nimeni nu se plânge de nimic (cu excepția puștiului de cinci ani, veșnic nemulțumit), toată lumea are (sau se mulțumește cu) destul.
Numele pe care vrei să îl dai acestui ”ceva” care lipsește este pasiune. Și totuși sunt dispusă să pariez că dacă mâine vei primi toată pasiunea pe care ți-o dorești, pasiune cu găleata, ai găsi îndată altceva care îți lipsește. Această lipsă constantă de satisfacție, această dorință pentru ceva în plus care lipsește, este o mentalitate de care noi am scăpat. Nu lipsește nimic. Nimicul care tu crezi că îți lipsește este o iluzie. Trăiești cu o iluzie.
Mascat sub discuția despre pasiune fizică sau dragoste (concepte inexistente în această societate), filosofia din spatele acestui paragraf flutură puțin poalele acestei alegorii care este Copilăria lui Isus – un titlu cât se poate de inducător în eroare, mai puțin spre sfârșit, când începi să întrevezi niște posibile paralele, dar cam transparente pentru stilul ermetic de până atunci -, iar fragmentul oferă un model de mesaj, mai mult sau mai puțin evident, al autorului către curiosul său cititor, dornic să rezolve misterul, primind pe post de indicii precepte de viață mascate sub figuri de stil.
Întreaga carte este un șir de metafore sociale, economice, filosofice și spirituale. Nimic de-a face cu o anumită religie în particular, deși paragraful de mai sus (alături de altele asemenea) pare că îți dă direct cu manualul zen peste ceafă. Cartea, de altfel, nu se străduiește să ascundă prea tare faptul că este un exercițiu alegoric. Majoritatea elementelor retorice lipsesc, limbajul este onest și crud, iar decorul mereu auster. Nu găsești nici o distragere, nimic frumos, doar explicații despre felul în care funcționează lumea și despre regulile seculare (nu par să existe nici forme evidente de autoritate), al căror unic contestatar este un băiețel (enervant, dacă mă întrebați pe mine) cu pelerină magică de invizibilitate și un câine lup pe nume Bolivar.
Deși nu a fost încă tradusă și la noi, The Childhood of Jesus se găsește în engleză la Okian.
Dacă o citiți, să vă întoarceți să ne povestiți ce părere aveți despre metafora din titlu în legătură cu desfășurarea poveștii.
