Bookaholic

… cam aşa s-ar putea descrie cel de-al douăzecilea roman al lui Amélie Nothomb, Să-ţi ucizi tatăl (Tuer le père, 2011). Nici prea-prea, nici foarte-foarte: cu o intrigă destul de facilă şi fără prea multă filozofie, dar cu personaje bine conturate, Să-ţi ucizi tatăl dezvoltă o poveste ce mizează pe relaţia tată – fiu, dar nu cea de sânge, ci cea care derivă din legătura iniţială maestru – discipol, devenită mult mai profundă. Cu note freudiene, povestea dintre doi magicieni geniali – Joe Whip şi Norman Terence – se dezvoltă pornind de la două puncte specifice complexului oedipian: ura faţă de tată şi dragostea faţă de mamă, în cazul adolescenţilor.

O adevărată maşină de scris – câte un roman pe an –Amélie Nothomb este, în ciuda criticilor de multe ori aspre, o autoare de bestselleruri, a cărei imagine excentrică e întreţinută de ceea ce a devenit practic un ritual: lansarea câte unui roman în fiecare an, în luna august, luna în care s-a născut. De la debutul său din 1992, a menţinut acest ritm, declarând chiar că scrie mai multe romane în descursul unui an, din care îl alege pe cel pe care-l consideră a fi cel mai bun. Evident că această maşină de scos romane pe bandă mai dă din când în când şi rateuri, iar Amélie Nothomb este fie desfiinţată de critici, fie ridicată în slăvi. Asta la nivelul criticii, pentru că ce se întâmplă cu publicul spune altceva – Amélie Nothomb este un fenomen – literar şi nu numai, care ştie să îşi întreţină imaginea.

În Să-ţi ucizi tatăl, pentru a nu merge pe clasica linie oedipiană a urii faţă de tată, Amélie Nothomb adaugă o notă în plus: cea a alegerii. Joe îşi alege un anume drum în viaţă pentru că se simte copleşit de gestul de a fi fost ales fiu al cuiva. Numai că nu Norman îi este tatăl – adică cel care îl alege drept fiu –, ci un alt jucător de poker, un escroc, pe care însă îl apreciază şi îl iubeşte doar pentru că nici un alt bărbat „nu mă alesese drept fiul lui. Aveam această nevoie monstruoasă”. Dar totul este bineînţeles o iluzie, o joacă cu vorbele, pe când faptele – adică dragostea pe care Norman, ce devine un fel de tată de nivelul al treilea, căci nu îi este nici tată biologic, nici adoptiv, ci, se pare, doar cel care a acceptat o propunere –  nu au nici o însemnătate, nici măcar dovezile de iubire nu mai înseamnă nimic.

– Nu ai văzut cât te iubeam?

– Ba da, dar nu era problema mea.”

De apreciat caracterul imprevizibil al evoluţiei relaţiei celor doi bărbaţi. Dacă aproape tot firul naraţiunii te face să crezi că ai în faţă clişeul unei relaţii ce se poate explica foarte uşor prin psihanaliză, spre final traseul deraiază puternic înspre o zonă în care nici o explicaţie cunoscută nu mai este valabilă. Şi mai surprinzător decât comportamentul „fiului” se dovedeşte a fi cel al „tatălui”, care ajunge şi el, inevitabil, să devină obsedat de ideea alegerii. Cei doi magicieni, stăpâni pe mânuirea percepţiei, ajung ei înşişi să fie prinşi în plasa deasă a iluziei cuvintelor.

În Să-ţi ucizi tatăl, dincolo de relaţia dintre tată şi fiu, merită amintit fundalul pe care se construieşte legătura celor doi (să nu vă aşteptaţi însă la cine ştie ce complicaţii psihologice, relaţia este foarte simplu şi previzibil abordată): Festivalul Burning Man, desfăşurat în Nevada, o adevărată sărbătoare pentru fire dancers. Unele dintre cele mai reuşite pasaje din carte sunt cele în care Amélie Nothomb vorbeşte despre o filozofie a jocului cu focul (trecând de aluzia facilă, din nou psihanalitică, a legăturii focului cu un instinct adânc înrădăcinat în om):

Dansatorul cu foc e nebunia absolută: e un jongler cu foc care face din tehnica sa un act total, nu numai ca să înfăptuiască minuni cu mâinile sale, ci să întrupeze un miracol din cap până în picioare.

E o logică profundă în asocierea acestor doi mari zei: dansul şi focul. Să îi priveşti pe marii dansatori îţi stârneşte aceeaşi emoţie ca atunci când te uiţi la buştenii în flăcări: focul dansează, dansatorul arde. Aceeaşi mişcare, în acelaşi timp brută şi armonioasă. E conflictul fără învingător dintre Dionisos şi Apollo, comtinua alternare între pericol şi supunere, între nebunie şi inteligenţă, între dorinţă şi plenitudine”.

Păcat că trebuie să-şi încheie episoade coerente şi bine gândite stilistic cu afirmaţii ce ţin de un flux liber de asocieri, o tehnică ce nu se potriveşte deloc subiectului şi construcţiei narative din această carte. Astfel, după toată filozofia dansului, găseşte că e potrivit să treacă la consideraţii lingvistice: „fire dancer sună mai bine decât danseur de feu. Biată franceză cu nevoi analitice…”.

Mai degrabă o nuvelă, cartea lui Amélie Nothomb propune o lectură relaxantă, dar şi o intrigă ce oferă o salavatoare turnură imprevizibilă, răsturnând orice orizont de aşteptare.

Amélie Nothomb, Să-ţi ucizi tatăl, traducere de Valentina Chiriţă, Editura Polirom, Iaşi, 2012