Am promis să mă ocup de o rubrică (bi)lunară, dedicată exclusiv scriitoarelor, din motive foarte simple: există încă prejudecăţi care trebuie demontate, există foarte multe stereotipuri şi preconcepţii care ating şi scrisul şi, dincolo de asta, există o expunere mai mică pentru scriitoare ‒ mai puţin spaţiu alocat cronicilor, o mai mică prezenţă a lor în topuri şi pe listele care anunţă premii literare. Argumentele pentru existenţa unei astfel de rubrici pot să umple pagini întregi. Concluzia este că va exista pentru cel mai simplu dintre ele: este nevoie de ea.
Prima carte pe care vreau să o recomand, sub umbrela Cronicilor scriitoarelor, este Arta de a cere, un volum autobiografic scris de Amanda Palmer (Editura Vellant, 2016, trad. Radu Şorop), o artistă controversată, multi-talentată, feministă, poetă, multă vreme solista trupei The Dresden Dolls. Încep cu ea pentru că are o voce stridentă, dezinhibată şi care, chiar dacă poate să contrarieze sau să enerveze, mobilizează, inspiră şi încurajează. Paginile în care povesteşte cum şi-a construit încrederea în oameni, mai mult, în necunoscuţi, pentru a-şi inspira, defini, finanţa sau finaliza proiectele artistice, îţi redau încrederea că există speranţă chiar dacă nu şi resurse materiale ori posesiuni sigure.
Esenţa celor împărtăşite în carte a fost miezul unei conferinţe TED, cu un succes nebun, conferinţă în care Amanda Palmer povesteşte despre interacţiunea cu străinii şi cu reacţiile total impredictibile ale necunoscuţilor de pe vremea cînd îşi cîştiga traiul pozînd în statuie vivantă: o mireasă burlescă, plasată într-o intersecţie din Cambridge, Massachusetts, care, în schimbul micilor ofrande lăsate de trecători, le oferea un zîmbet şi o floare.
În Arta de a cere, Amanda Palmer povesteşte despre cum a reuşit să creeze comunităţi gata să sară în ajutorul unor artişti pe care îi preţuiesc, dar şi despre cum e să trăieşti o experienţă intensă, complicată şi, în acelaşi timp, eliberatoare: aceea de a-i implica pe ceilalţi, de a-i mobilza, de a le cere ajutorul şi de a crea conexiuni care ies din circuitul banilor şi al mărfurilor. Ea a ştiut să acceseze resursele pe care le oferă comunităţile virtuale, „triburile“ solidare, încă înainte ca Internetul să fie folosit ca aerul: scrie despre cum şi-a construit o bază de fani care erau constant informaţi despre concertele trupei, despre cum a pus pe picioare un site pe care a comunicat constant cu oamenii, amestecînd experienţele personale cu decizii profesionale, despre cum şi-a implicat fanii în creaţiile Dresden Dolls şi despre graniţa fluctuantă dintre personal şi public ‒ o graniţă care te expune, te face vulnerabil, dar care te ajută să te transformi într-un fel cum numai teritoriile necunoscute şi nesecurizate o pot face.
Singura parte care m-a deconcertat, şi încă într-un mod destul de abrupt, a fost cea în care Amanda Palmer (altfel atentă şi sensibilă la nuanţe şi contexte delicate), insistă asupra diferenţelor dintre a cerşi şi a cere, diferenţe pe care le subliniază cumva strident, cu prea puţină înţelegere pentru cei care pur şi simplu se găsesc în situaţia de a cerşi, fără să aibă şi posibilitate de a alege.
Înşiră cîteva definiţii pe care le-au postat pe blogul ei comentatorii şi pare că subscrie la cea mai votata dintre ele: „A cere e ca şi cum ai curta pe cineva; când cerşeşti, eşti deja dezbrăcat şi gîfîi“. Pentru mine, acest comentariu a fost şocant, prin cinismul şi lipsa de înţelegere pentru oameni care nu aleg să fie în stradă, la mila trecătorilor. Cu atît mai mult venind din partea cuiva care a cunoscut strada şi potenţialul ei abrutizant în calitate de statuie vivantă, rol pe care fosta solistă de la Dresden Dolls l-a asumat timp de cinci ani, înainte să se apuce serios de cîntat, şi despre care povesteşte cu delicateţe şi onestitate, inclusiv lucruri neflatante pentru ea.
Arta de a cere îşi spală însă acest păcat (să fi suprainterpretat eu?) prin tonalitatea generală: mesaje încurajatoare despre capacitatea noastră de a ne conecta la ceilalţi, despre resursele transformatoare din fiecare, despre frumuseţea corpurilor în afara canoanelor, despre răbdare, vulnerabilitate, muzică, hazard, întîlniri şi, mai ales, despre capacitatea oamenilor de a se sprijini unii pe alţii.
Am dus cu mine cartea în multe locuri, am fotografiat pasaje cu mobilul, am fost tentată să le postez pe Facebook, am îndoit foi, am pus semne de întrebare, am ascultat din nou The Dresden Dolls, am citit versurile multor piese, le-am dat mai departe, am fost de acord, am fost contrariată, am scris aşa cum aş fi scris un email unei prietene. Cred că e o carte care merită ca discuţia despre toate astea să continue.
Cumpără cartea din librăria online Cărturești!
