Bookaholic

Nu este prima dată când Florin Iaru se agită la Cafeaneaua Critică. Ediţia de aseară, cu Ion Bogdan Lefter gazdă calmă şi Florin Iaru invitat exploziv, este continuarea unei discuţii de acum o lună. Ne pare rău că atunci nu am ajuns, dar am recuperat de data asta cu râsete şi ping pong de idei.

Nu e uşor să-l ai invitat pe Iaru. Se ambalează repede, îşi susţine ideile cu tărie, argumentează, nu stă locului, face spectacol. Dacă, din câte am înţeles, data trecută s-a vorbit despre perioada de dinainte de ’89, cu poveşti comuniste, cenacluri şi prietenii, acum poveştile au fost mai mult despre revoluţie.

Revoluţia a fost momentul când Iaru a luat o bătaie cruntă. La cât de amuzant era când povestea cum îşi lua bocanci în burtă şi cum învăţase el de la un amic că trebuie să stea pentru a minimiza efectul, mai că îţi venea să râzi. Când îţi dădeai seama totuşi de grozăvie, râsul îngheţa, oricât de simpatic povesteşte Florin.

Povestea cum se ducea pe 21 la Revoluţie, cum dă de un grup de revoluţionari şi cumva ajunge în fruntea lui şi cum ajung în faţa unui grup de soldaţi care trag peste capetele lor. Nu cred ca e deloc plăcut să auzi gloanţele şuierându-ţi imediat deasupra capului. Îl bat, îl duc la secţie, îl bat. Se pregăteşte să moară, toţi de acolo se aşteptau să fie împuşcaţi. Un zugrav zice că dacă scapă le zugrăveşte casele la toţi. Aşa a făcut. Dar mai bine îl vedeţi pe Iaru povestind aici cum a fost.

S-a discutat mult şi despre normalitatea versus subversivitatea unei literaturi într-un regim totalitar. Lucrurile pe care Bogdan Lefter le numea subversive, anti regim, Iaru le numea normale, fireşti. Ei încercau să scrie atunci o literatură normală. Atunci păreau anormale, spunea Lefter, era nevoie de eforturi pentru a fi publicate. Chiar, ştiaţi că la un moment dat, la ordinul Elenei Ceauşescu, s-au interzis pozele cu scriitori de pe copertele cărţilor? Prea deveneau staruri.

Alăturarea dintre cei doi prieteni vechi, colegi de cenaclu, era în sine un spectacol. Cu un Ion Bogdan Lefter pedant, calm, ce explica mereu şi aducea completări despre date şi oameni, cu o atitudine de profesor ce nu lasă să-i scape nimic şi vrea să restabilească în detalii adevărul istoric şi un Florin Iaru, cum spuneam, agitat şi pus pe poveşti spumoase, spectacolul era asigurat. 🙂

Următoarea carte a lui Florin Iaru? “Va fi gata când va fi gata” spune senin poetul ignorând aşteptările fanilor (vezi şi interviul nostru cu el). 🙂 Nu crede în poeţii care scriu o poezie pe zi dar recunoaşte că a avut şi perioade lungi când nu a scris. El zice că a scris mult în perioada asta, dar că nu i-a plăcut ce-a ieşit. Hm. 🙂

Vezi cronica noastră la ultima carte a lui Florin Iaru – Fraier de Bucureşti

Poate neaşteptat pentru cineva atât de vesel şi expansiv, Iaru era de fapt într-o pasă destul de pesimistă. Deşi se consideră un om extrem de norocos (n-a murit, nu i-au rupt nimic, mereu au apărut situaţii favorabile lui şi oameni care l-au ajutat), spune că a pierdut toate meciurile, a fost înfrânt. Nu-i mai place cultura în care este, ţara, felul în care merge societatea. Şi e trist să auzi asta de la unul dintre cei mai importanţi poeţi ai noştri, de la care vrei o carte şi încă una. Şi te gândeşti de ce nu e o lume normală, care să-i lase pe poeţi să scrie, să le dea liniştea, siguranţa. “Un poet computerist într-un moment trist” cum a sumarizat domnul Lefter situaţia.

Cel mai important lucru însă de aseară a fost că s-a citit poezie. Şi, cum Iaru face şi din poezie un spectacol, m-am bucurat enorm să aud citindu-l atât din poeziile vechi şi dragi, cum ar fi Scrisoare pentru Euridice sau Cântece de trecut strada, dar şi poeme noi, nepublicate, în care găsim aceeaşi vervă, aceeaşi nebunie lingvistică, dar parcă un pic mai multă tristeţe. Parcă.

Îmi plac genul ăsta de discuţii pentru că nu sunt sterile, oamenii nu vorbesc din cărţi. Nu e o lecţie de literatură sau una despre revoluţie, ci poveştile unor oameni care au trăit şi au făcut practic literatura acelor ani sau care au fost pe stradă la revoluţie. Chiar v-aş recomanda să mergeţi de fiecare dată când vedeţi întâlniri cu scriitori, mai ales când acestea sunt mai puţin formale (cum e şi cazul Cafenelei Critice din Club A).