Bookaholic

Fraţi de cruce este un roman nordic subţirel, dar cu umor grămadă, înclusiv mai de autobază. E despre prietenia dintre doi bărbaţi cu probleme:  Ellig, cel care povesteşte, şi  Kjell Bjarne, un fel de căpcăun blînd, cam pe la 40, obsedat de sex, cam nespălat, timid  şi virgin.

Cei doi trăiesc împreună într-un apartament din Oslo plătit de serviciile sociale, cresc două pisici şi, la momentul în care începe cartea, tocmai ieşiseră dintr-un centru de reabilitare, o instituţie de psihiatrie unde s-au şi întîlnit.

Mai încolo se trezesc purtîndu-i de grijă vecinei lor, Reidun Nordsletten, pe care o recuperează din casa scării foarte beată şi vizibil însărcinată şi făcînd tot felul de alte lucruri responsabile. Sigur, doar din cînd în cînd. În restul timpului se chinuie să reuşească treburi care pentru restul oamenilor sînt banale: să găsească o adresă, să treacă peste anxietatea de a cumpăra bilete de tren, să iasă din casă. De fapt de aici ar fi trebuit să încep.

Elling şi Kjel sînt fiecare cu fixuri personale şi blocaje pe care încearcă să le rezolve cu paşi minusculi. Pentru Elling, care e anxios, să iasă pînă la supermarket şi să cumpere ceva, orice, e adrenalină pură. Pentru Kjel, să-şi imagineze că o femeie chiar l-ar putea atinge e deja orgasm.

Dacă aţi văzut filme nordice, cu puţine personaje, lumină multă şi faze la care nu ştii de ce rîzi, că nu prea e nimic de rîs, înţelegeţi despre ce încerc să povestesc. Dacă nu aţi văzut aşa ceva, poate începeţi chiar cu ecranizarea cărţii (regia  Petter Næss), care înţeleg că în 2002 a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin şi ar merita văzut. Oricum, cartea asta are în ea ceva plutitor şi senin care cred că s-ar vedea foarte bine pe un ecran clar, cum numai un regizor din Nord ştie să arate.

Elling:

Umblasem pe acest pămînt preţ de aproape 40 de ani fără să-mi dau seama că sunt poet! Era oare de mirare că existaseră neînţelegeri înainte, cînd poezia, limbajul meu adevărat, zăcea adormită în mine?

Şi tot Elling:

Mişcîndu-mi picioarele (…) mă gîndeam cît de nemaipomenit e faptul că noi, oamenii, suntem atît de diferiţi. Exploratorul norvegian Erling Kagge, de exemplu, se dusese singur tocmai pînă la Polul Sud, pe cînd eu trebuia să-mi adun toate forţele ca să traversez salonul restaurantului de unul singur. Şi nu eram singura persoană cu probleme de genul ăsta. Ştiam că sunt mii de persoane în Oslo care nu îndrăznesc să meargă la magazinul din colţ fără să ia mai înainte o pastilă, ori vreun păhărel de tărie. Citisem prin ziare că asta e o problemă des întîlnită, aşa că eram într-o companie selectă. Aşa că mă gîndeam: Cine poate spune care faptă e mai măreaţă? Ieşirea în stradă a anxiosului, care trebuie să-şi învingă spaimele şi să se arate în nemiloasa lumină a zilei, înfruntînd privirile sfredelitoare, sau marşul eroic al lui Erling Kagge spre polul Sud?

Ce e frumos la povestea lor e că fac din toate datele inadaptatului, din toate suferinţele perifericului o poveste mai puţin apăsătoare decît e în realitate, dar nu mai puţin credibilă. E un fel de comedioară dulce-amăruie în care se mai strecoară încă două personaje, Reidun Nordsletten, vecina însărcinată, mereu strălucind de bună-voinţă şi good vides şi un domn reţinut, dar empatic, Alphonse Jørgensen, cu tabieturi clare şi gust pentru poezie.

Sursa

Elling nu mi-a fost mereu simpatic, trebuie să recunosc (pentru tipi ca el s-a dat definiţia antieroului),  uneori părea cam sexist, dar presupun că lui însuşi i-ar fi părut aşa într-un moment de mai mare calm. V-am zis că nu-i era foarte clar cu ce se consumă viaţa, în general, şi că asta nu-l ajută deloc în relaţiile cu oamenii. Mi-a plăcut de el, indiferent de ce am spus înainte, pentru că e un personaj cu foarte mult curaj, un tip capabil să-şi recunoscă greşelile şi să-şi corijeze poziţia. Tipii ăştia sunt rari, anxioşi sau nu!

Cum stăteam şi mă uitam cît de neajutorată e Reidun Nordsletten, observai, spre uimirea mea, că-mi era ruşine. Mi-era ruşine de atitudinea mea critică. Şi eram uimit, pentru că niciodată în viaţă nu mă ruşinasem de părerile mele. Le mai modificasem din cînd în cînd, pentru a le adapta circumstanţelor, dar niciodată nu mă ruşinasem de ele.

Un anxios autocritic, care e de fapt poet. Şi care e generos, panicos, iubitor de pisici, un adevărat prieten. Atît de prieten că şi-ar da şi chiloţii de pe el pentru fratele lui de sînge, Kjel. La propriu! O să vedeţi!

P.S Romanul a fost adaptat şi pentru scenă,  iar spectacolul, în regia lui Vlad Masaci, se joacă  la Teatrul de Comedie din Bucureşti. Cartea a fost tradusă din limba germană de Monica-Livia Grigore şi a apărut de curînd în colecţia Strada Ficţiunii, la Editura All.