Bookaholic

În “Ochiul cosmologic” – carte apărută vara aceasta la Polirom – Henry Miller scrie cu o sinceritate violentă despre lucruri care-l incită: de la filme controversate precum “L’Âge d’Or”, al lui Luis Buñuel și Salvador Dalí sau “Extase”, al lui Gustav Machatý și până la “Hamlet”-ul lui Shakespeare, podul Brooklyn, suprarealism, New York. O face permanent în comparație cu lucruri care îl scandalizează, contrast care ghidează cititorul prin aparentul labirint de fraze și idei ce alcătuiesc cartea și care pune mai bine în lumină argumentele scriitorului pentru un lucru sau altul.

Așa cum sugerează și titlul și cum explică și Miller în textul introductiv, “ Pace! E minunat!”, toată cartea stă sub semnul unui limbaj cosmologic, “singurul mod de gândire posibil când ești cu adevărat viu”. Iar ca să fii viu înseamnă, pentru Miller, să trăiești tot mai intens, într-un mod creativ, mereu deasupra vremurilor, să te hrănești din interior, ca orice astru, să suferi transformări radicale care să-ți permită să vezi “timpul în curgere continuă și minunată, fără început și fără sfârșit”, să asculți doar de “conștiința sângelui”; teorie susținută de unul din scriitorii săi preferați, D.H. Lawrence, pe care-l venerează pentru creativitatea lui, conform căreia există un ritm al trupului, un ritm al sângelui ce “ridică hegemonia instinctelor la prestigiul și gloria de odinioară”.

Înțelegi mai bine toată această idee legată de ochiul cosmologic și omul viu – ce devine protagonistul acestei cărți formate dealtfel din texte cu subiecte diferite – abia la sfârșit, cu textul ce dă numele cărții, “Ochiul cosmologic”, unde Henry Miller aduce un omagiu prietenului său Hans Reichel, un pictor german comparat adesea cu Paul Klee, căruia i-a închinat și o carte, “Order and Chaos Chez Hans Reichel”.

În sinele acestui pictor și implicit în lucrările lui – dominate de culoare, de elemente abstracte, simbolice – există, după cum lasă să se înțeleagă scriitorul, acest ochi cosmologic, un ochi ubicuu, singurul care îl ajută să vadă lucrurile în esență.

Acest ochi cosmologic este îngropat adânc în trupul său. Tot ceea ce privește și percepe trebuie adus sub pragul conștiinței, coborât adânc în măruntaie, unde domnește bezna absolută și unde micile guri delicate cu care își consumă viziunea ronțăie totul până când rămâne doar esența. Aici, la adăpostul cald al vintrelor, are loc metamorfoza. În întunericul deplin, în durerea neagră din măduva spinării, substanța lucrurilor se dizolvă până când rămâne esența strălucitoare.

Doar privind cu acest ochi cosmologic, pe care orice om viu trebuie să-l aibă, poți avea acces, crede Miller, la “o cale deschisă înapoi, spre un alfabet indescifrabil al vieții”.

Mergând astfel pe ideea de contrast amintită mai sus, Miller vorbește despre subiecte precum cinematografia pe care nu o consideră deloc o artă, ci “o formă de producție pentru cei mulți și o alta pentru câțiva”.

Doar câteva filme definesc adevărata cinematografie după Henry Miller iar printre acestea sunt “L’Âge d’Or” (despre moravurile, codurile sexuale și ipocriziile lumii moderne), “unic și fără egal”, ce deschide “o lume nouă și orbitoare pe care nu a explorat-o nimeni” și care “nu face apel nici la intelect, nici la suflet: lovește în plexul solar”, și “Extase” (despre un triunghi amoros), al regizorului ceh Gustav Machaty care, deși “este o încălcare flagrantă a acelui cod nescris care prevede că spectatorul cinefil nu are voie să adoarmă”, are “o pulsație care izvorăște dintr-un simț cosmic al ritmului” aducând totodată în prim plan omul primitiv, mistic, dominat de instincte.

Când aduce în discuție opere ale literaturii universale, Miller spune franc ce sentimente îi trezesc acestea și cum se raportează el la ele. “Hamlet”-ul lui Shakespeare, spre exemplu, pe care-l consideră doar “un maestru păpușar”, îi vorbește despre “subiectul de a te culca sau a nu te culca, pericolele bolii…problema banilor, chestiunea onoarei, a respectării cuvântului nostru față de cealaltă femeie”.

Dacă pe Hamlet, pe care spune că nu a fost niciodată în stare să-l scoată din “cloaca în care s-a afundat”, îl vede ca pe “un bărbat subțire, palid, cu o claie de păr poetică” vorbind de secole aiureli, pe Ofelia și-o imaginează identică cu “fata cu părul blond și ciufulit care stătea în camera din spate și pe lângă care trebuia să trec din când în când în drum spre toaletă”.

Suprarealiștilor, pe care-i numește “ticăloși amărâți și însângerați”, le reproșează faptul că au încercat să deschidă “o cameră secretă a existenței omului prin cunoaștere”, ceea ce este “o greșeală fatală”, după cum o numește el.

Despre psihanaliză crede că “nu aduce cu ea puteri creative: ea doar ne face conștienți de existența unui rău, rău care, în mod ciudat, este conștiința”. Iar unica luptă în care crede Henry Miller nu este cea a maselor, pe care le consideră exclusiv distructive, ci cea a individului care luptă “pentru sincronizarea ființei potențiale cu ființa reală, pentru a face o legătură fructuoasă între omul de ieri și omul de mâine”.

Toate aceste reflecții despre artă și viață nu sunt expuse pur și simplu, sub formă de pledoarii împachetate frumos între coperțiile unei cărți cu titlu provocator, ci se împletesc cu povești amuzante despre experiențe trăite de scriitor alături de prieteni visători, de curve “de litere” și de nebuni (de care spune că a fost întotdeauna atras).

Asta te ajută să înghiți mai ușor teoriile lui Miller cu care, pe alocuri, poate că nu ești de acord, dar îți și aduce obesesiv în minte nevoia de a accelera pasul spre a deveni un om nou, un om viu. Asta dacă nu ești deja:)

Surse foto: elefant.ro, pdjkt.com, artnet.de, thefoxisblack.com, commons.wikimedia.org, artthrob.co.za