Există experienţe pe care, înainte de a le trăi, îţi place să ţi le imaginezi întocmai. De puţine ori, însă, ceea ce ai văzut cu ochii minţii va semăna cu realitatea.
De la cafeaua băută în tihnă într-o sâmbătă dimineaţa până la romanul pe care îţi doreşti să-l scrii, imaginaţia e un joc continuu. Ajungi inevitabil la momentul în care, de exemplu, sâmbăta dimineaţa te trezeşti mahmur sau obosit sau intervine ceva şi atunci poţi să îţi iei adio de la cafeaua ta băută în linişte. Tot aşa, vine şi momentul în care va trebui să începi să scrii cartea pe care ai tot amânat-o.
Vei descoperi atunci fie că ţi-e imposibil să scrii acasă, fie că nu ştii de unde să începi, fie că ai prea multe idei şi nu poţi alege niciuna. Caz în care ori scriem un jurnal măricel, așa cum a făcut Susan Sontag, ori ne apucăm să scriem cartea.
Iar dacă până acum ţi se pare că am creionat felul ironic în care viaţa ne învaţă minte când visăm prea mult cu ochii deschişi şi asta nu îţi e de prea mare folos, poţi profita de o doză de realitate şi sfaturi de la zece autori celebri – John Updike, Toni Morrison, Haruki Murakami, Philip Roth şi Salman Rushdie se numără printre ei. John Freeman i-a intervievat de-a lungul timpului şi i-a adunat în cele din urmă în cartea Cum să citeşti un romancier, apărută recent la Editura Vellant.
1. Toni Morrison
Prin arta romanului, Toni Morrison înţelege, înainte de toate, o structură profundă, căreia i se alătură o muzică a limbajului, fără ca asta să însemne un stil împopoţonat.
„Morrison depune mari eforturi pentru a-şi aduce proza la nivelul acesta de calitate; scrie de mână, apoi rescrie manuscrisul pe computer, după care îl revizuieşte la nesfârşit.
Ca fost editor cu două decenii de experienţă la Random House (până pe la mijlocul anilor ’80) declară că e conştientă de valoarea editării şi se bazează pe ea pentru a-i da textului lustru”, scrie John Freeman.
2. Haruki Murakami
Dacă nu ştiam deja, aflăm din cartea scrisă de Freeman că pe Haruki Murakami revelaţia l-a lovit prin 1978: „Dacă ar încerca el să scrie un roman?”.
„Explozia de creativitate”, spune Freeman, făcând referire la cele 35 de cărţi pe care Murakami le scrisese până la momentul interviului şi, de asemenea, la Autopotretul alergătorului de cursă lungă, „n-ar fi fost posibilă dacă nu ar fi avut loc şi o a doua revelaţie: Ce-ar fi să alerge puţin?”
„Am o teorie”, spune el, pe un ton baritonal profund. „Dacă duci o viaţă foarte repetitivă, imaginaţia îţi va funcţiona foarte bine. Va fi foarte activă. Aşa că mă trezesc devreme în fiecare zi, mă aşez la birou şi sunt gata de scris”.
Tot în cartea lui Freeman, renumitul scriitor explică felul în care creativitatea e influenţată, metaforic vorbind, de intrarea într-o cameră întunecată de unde revii pentru a scrie despre ceea ce ai văzut, ceea ce ai atins, totul cu condiţia să fii tare şi să ai încredere în ceea ce faci „dacă vrei să intri în camera aceea întunecată”.
Murakami are o rutină bine pusă la punct. Dimineaţa devreme scrie preţ de mai multe ore, aleargă, iar după-amiaza lucrează la traduceri literare. Tot el aminteşte că după succesul cunoscut de Pădurea norvegiană (s-au vândut două milioane de exemplare în doi ani), unii l-au urât şi mai tare. „Intelectualilor nu le plac bestsellerurile”, a adăugat Murakami.
3. Gunter Grass
„Încă din tinereţe am fost un mincinos”, spune el. „Mamei îi plăceau poveştile mele, îi plăcea când îi promiteam că am s-o duc prin tot felul de locuri şi am să fac tot felul de lucruri – pe asta s-a construit scrisul meu, povestirile mele. Aşa că nu putem avea încredere în memorie. Fiindcă memoriei îi place să înfrumuseţeze lucrurile, îi place să simplifice lucrurile complicate – or eu voiam să consemnez în scris neîncrederea aceasta. E unul din motivele pentru care spun poveşti care încep într-un fel, iar apoi aduc corecţii, variaţii”.
„Criticii deranjaţi de trecutul militar al lui Grass vor găsi, probabil, în uitarea aceasta o autoapărare care îl condamnă”, scrie Freeman.
4. David Foster Wallace
„Pentru mine, cel mai greu e luatul de notiţe”, afirmă Wallace. „Sunt atâtea de notat. Şi atât de puţine mi se par interesante. E stresant. [Când scrii] ficţiune, eşti tu în capul tău, aşa că tu construieşti realitatea despre care vorbeşti. Ceea ce nu înseamnă că nu e greu. Dar nu-ţi dă senzaţia că stai şi te uiţi cum se apropie de tine un tsunami – asta e impresia pe care mi-o lasă non-ficţiunea”.
„Din astfel de exerciţii mentale iau naştere scrieri noi”, spune Freeman şi mă duce aproape instantaneu cu gândul la Florin Iaru care, chiar la întâlnirea cu scriitorul străin, a amintit că literatura naşte literatură şi că citind ne vin idei noi despre care să scriem.
Tot despre valoarea ficţiunii, Wallace scrie că ne ajută să empatizăm, să pătrundem în universul celuilalt.
5. Kazuo Ishiguro
„Există o metodă anume de a spune o poveste”, spune el. Ochii îi sunt blânzi, dar tonul e ferm. „Devii dependent de o anumită textură a scenelor: textura memoriei. Trebuie să am grijă să nu folosesc continuu aceleaşi tehnici la care am apelat în trecut”.
6. Kiran Desai
„I-au trebuit opt ani să termine romanul [Moştenitoarea tărâmului pierdut], iar în timpul acesta a învăţat să se obişnuiască cu singurătatea, să-şi schimbe des locuinţa, să trăiască ieftin de una singură şi, de multe ori, în compania oamenilor săraci”, povesteşte Freeman despre Kiran Desai.
Şi dacă avem întrebări cu privire la felul în care ne transformă faptul că va trebui să petrecem mult timp de unii singuri, scriind, Kiran Desai îşi împărtăseşte experienţa în această privinţă: „Cred că ţi se întâmplă ceva foarte ciudat când petreci mult timp singur. Când venea poştaşul, mă ascundeam”.
7. Philip Roth
Philip Roth are un sistem de lucru bine pus la punct şi care pare să-şi fi dovedit eficienţa în timp.
„Scriu textul de la început la sfârşit”, îşi explică el modul de lucru, „în versiuni succesive, îl ramific din interior, ceea ce înseamnă că de obicei nu fac adăugiri. Am povestea gata şi îmi dau seama că e nevoie să dezvolt părţi din ea care îi sporesc impactul, care cresc interesul”.
8. David Mitchell
Mitchell consideră scrisul o „tulburare de personalitate ţinută sub control”. „E sub control fiindcă dacă vrei să te foloseşti de ea, trebuie să te concentrezi pe vocile din mintea ta şi, în acelaşi timp, să le faci să vorbească una cu alta”, scrie Freeman.
9. John Updike
„Când am pornit pe calea aceasta, în anii ’50, nu se aştepta nimeni ca scriitorii să-şi promoveze cărţile, să plece în turnee, să dea autografe, nici vorbă. Trebuia să produci cărţile şi la cam atât se limitau răspunderile tale. Acum, producerea cărţii aproape că a devenit doar începutul adevăratei responsabilităţi, anume să pleci s-o vinzi”, spune John Updike.
10. Salman Rushdie
„Un romancier deştept îşi dă seama că romanul nu e o formă literară ca un turn de fildeş. E o formă care cere să ştii cu ce-şi umplu timpul oamenii, ce se petrece în realitate în capetele lor, cum gândesc şi cum sunt – dacă nu ştii toate astea, nu poţi să scrii despre ele. Cu cât mai îndrăzneţ îţi lărgeşti aria experienţelor, cu atât mai bogate vor fi scrierile tale”, afirmă Salman Rushdie.
