Bookaholic

Scriitorul elveţian Joël Dicker (n. 1985) are deja două romane publicate, Les derniers jours de nos pères şi La vérité sur l’affaire Harry Quebert. Cel din urmă roman a fost recompensat în 2012 cu Premiul Academiei Franceze, dar şi cu Goncourt des Lycéens. La Vérité sur l’affaire Harry Quebert a fost tradus şi în română în 2013 de Ana Antonescu, la Editura Trei, cu titlul Adevărul despre cazul Harry Quebert.

Roman noir, psihologic, Adevărul despre cazul Harry Quebert este tipul de poveste poliţistă care surprinde prin desele răsturnări de situaţie, dar şi prin descrierea unei societăţi corupte, ipocrite. Romanul s-a bucurat de aprecierea lui Pascal Bruckner, care declara:

 Am devorat cartea în câteva nopți cu o pasiune pe care n-am mai simțit-o de mult pentru o carte.

Cronicile din Le Figaro sau din L’Express au fost şi ele pozitive la adresa romanului:

Roman noir, roman poliţist fără îndoială, dar şi roman psihologic cu răsturnări de situaţie surprinzătoare sau hilare, Adevărul despre cazul Harry Quebert prezintă moravurile societăţii americane, bine ascunse în spatele unei faţade impecabile.

(Le Figaro)

Ca un maestru, Dicker alternează epocile, registrele stilistice (raportul poliţiei, transcrierea unui interogatoriu, extrase din roman) şi explorează America în toate excesele ei – mediatice, literare, religioase, meditând, în acelaşi timp, asupra condiţiei scriitorului. O lecţie de scris şi o lecţie de viaţă.

(L’Express)

De-a lungul celor aproape 700 de pagini ale romanului, Dicker propune o intrigă antrenantă plasată în 2008, într-o Americă aflată în preajma alegerilor prezidenţiale. Marcus Goldman este un tânăr scriitor aflat în pană de inspiraţie. Prietenul lui Marcus, profesorul universitar şi scriitorul de succes Harry Quebert, este acuzat că ar fi ucis-o în 1975 pe tânăra Nola Kellergan, un lucru care îi dă peste cap viaţa lui Marcus, care, convins de nevinovăţia prietenului său mai vârstnic, pleacă la New Hampshire pentru a ancheta el însuşi cazul.

Nu lipsesc răsturnările de situaţie, dar şi critica unei societăţi făţarnice, dispuse oricând să găsească un ţap ispăşitor care să ia asupra sa o parte din păcatele ei. Iată cum, în urma acuzaţiei, Harry Quebert decade fără drept de apel, devenind dintr-un scriitor cunoscut şi admirat de „întreaga Americă” un autor blamat: „Cutia de scrisori de la Goose Cove rezuma bine starea în care se afla reputaţia lui Harry: după ce-l admirase, întreaga Americă îl huiduia acum şi îl acoperea cu scrisori insultătoare”.

Tânărul său discipol şi fost student, însă, demarează cu hotărâre, pe cont propriu, o anchetă care să dovedească nevinovăţia maestrului său. Marcus Goldman e, în tot acest timp, „curtat” de editorul său, Roy Barnaski, care-i propune să scrie o carte comercială – cu „suspans, cu latura sordidă a lor (a faptelor, n.m.) şi, desigur, cu puţin sex” – despre cazul Harry Quebert.

În ciuda ameninţărilor editorului, Marcus îi refuză propunerea, respingând ipoteza scrierii în pripă a unei cărţi pur comerciale şi optând pentru etica scrisului (ca şi pentru fidelitatea faţă de fostul său profesor şi maestru într-ale scrisului): „Barnaski vrea să mă pună să scriu un soi de chestie scandaloasă! Nici nu-mi trece prin minte. Nu vreau o carte ca asta, nu vreau un gunoi scris în câteva săptămâni. Pentru cărţile bune ai nevoie de timp”.

Trei întrebări – e avertizat cititorul pe coperta a IV-a – stau la baza romanului semnat de Joël Dicker: 1. Cine a ucis-o pe Nola Kellergan? 2. Ce s-a întâmplat în vara lui 1975 în New Hampshire? şi 3. Cum se scrie un roman de succes?. Primele două întrebări fac referire la intriga principală a poveştii (intriga poliţistă), iar ultima întrebare are în vedere planul metatextual al poveştii, care conţine reflecţii despre scris, despre literatură,  despre cum să depăşeşti „complexul paginii albe”. În acest sens, Harry Quebert îi dă mai multe sfaturi tânărului său discipol:

Mi-ar plăcea să te învăţ să scrii, Marcus, nu ca să ştii să faci asta, ci ca să ajungi scriitor. Să scrii cărţi nu e puţin lucru: oricine ştie să scrie, dar nu oricine este scriitor.

–         Şi cum ştii că eşti scriitor, Harry?

–         Nimeni nu ştie că e scriitor. Ceilalţi sunt cei care îi spun.

 

Dacă scriitorii sunt nişte fiinţe atât de fragile, Marcus, este pentru că ei pot să cunoască două feluri de chinuri sentimentale, adică de două ori în plus faţă de oamenii obişnuiţi: suferinţele din dragoste şi suferinţele pricinuite de cărţi. Să scrii o carte este ca şi cum ai iubi pe cineva: poate să devină ceva foarte dureros.

E de spus că tânărul scriitor Joël Dicker nu reuşeşte – cu acest roman – să depăşească pragul unei cărţi comerciale, în ciuda consideraţiilor metatextuale legate de actul scrisului. Cu toate acestea, el poate transmite unui public larg o anumită etică a scrisului şi o serie de idei comune despre ce înseamnă a fi scriitor, a crea o intrigă sau un personaj de ficţiune, despre distanţa dintre realitate şi ficţiune etc.

Cu Adevărul despre cazul Harry Quebert, un roman poliţist – aviz amatorilor de gen –, dar şi un roman cu trimiteri metatextuale, mai ales la actul de a scrie, Joël Dicker a câştigat simpatia liceenilor francezi, care i-au acordat Premiul Goncourt des Lycéens; în plus, romanul a obţinut, la fel de neaşteptat, şi Premiul Academiei Franceze. E o motivaţie suficient de puternică pentru tânărul autor (absolvent de Drept) – aşa cum mi-a declarat în interviul acordat pentru revista Observator cultural – de a merge mai departe, de a alege calea – sinuoasă, dar pasionantă – a scrisului.

Joël Dicker, Adevărul despre cazul Harry Quebert, traducere de Ana Antonescu, Editura Trei, Bucureşti, 2013, 656 p.