Michael Stavarič, invitat la evenimentul „Trei ţări, aceeaşi limbă”, în cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest, a emigrat împreună cu familia din Cehia în Austria, de când avea şapte ani, şi a ajuns să fie considerat unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori austrieci (printre cele mai cunoscute romane ale sale, se numără Stillborn şi Magma). Am stat de vorbă cu el despre condiţia scriitorului emigrat, despre comunism şi abordarea trecutului, despre libertate şi ironie.
Trăim într-o lume multiculturală, simţiţi că în domeniul literaturii acest multiculturalism duce la disoluţia graniţelor dintre centru şi margini?
În mijlocul unei plite este întotdeauna cel mai fierbinte, susținea bunica mea…astăzi nu prea mai sînt atît de sigur de asta. Ce vreau să spun: trăim, fără îndoială, într-o societate multiculturală, la spațiul urban mă refer, ce se întâmplă în spațiul rural este cu totul altceva. Cu toții trăim (indiferent dacă la țară sau la oraș) oricum într-o societate globală, cu toții sîntem într-un fel sau altul legați unii de alții, depindem unii de ceilalți. Mi-e într-adevăr foarte greu să definesc unde sînt centrele și unde sînt marginile.
Literatura germană contemporană se ocupă intens de anularea granițelor „mentalo-lingvistice“, inspirîndu-se cu mare plăcere din alte literaturi naționale. Pe de altă parte, se prea poate ca în interiorul unei „literaturi globale“ cărțile să-și piardă cumva unicitatea? Aproape în toate editurile domină aceleași trenduri legate de ce titlu ar putea deveni bestselleruri, ce cărți se caută pe piață, ce se vinde…literatura de astăzi trebuie să aibă foarte mare grijă să nu ajungă un produs expirat.
Cum v-a afectat scrisul experienţa părăsirii spaţiului natal? Aţi simţit nevoia de a vorbi despre realităţile din trecutul ţării dvs.?
Părăsirea patriei mele și a limbii materne m-a marcat retroactiv. Această cezură în viața mea am înțeles-o, totuși, încă de la început, ca pe o șansă. De mic am știut că era bine că aveam șansa să cresc într-un mediu plurilingv. Chiar dacă asta putea însemna să fii categorisit de alții drept „străin“. Dacă părinții mei n-ar fi fugit de comunism, cu siguranță n-aș fi fost astăzi scriitor.
Nu vreau să spun prin asta că comunismul n-a jucat nici un rol în cărțile mele. Dimpotrivă, fac referiri personale – acolo unde au legătură cu propriul meu trecut – în loc să le evit.
Abia în romanul care apare în toamnă, Königreich der Schatten(Regatul umbrelor), mă refer la unele lucruri din Cehoslovacia care m-au privit pe mine personal.
„Mi-e teamă că astăzi, în „Europa noastră unită“, prejudecățile sunt mult mai mari“
Vă simţiţi asimilat de ţara adoptivă sau încă vă simţiţi un outsider? Care sunt cele mai rele prejudecăţi despre Europa de Est pe care le-aţi întâlnit?
Nu am avut niciodată sentimentul că aș avea în Austria statut de „scriitor străin“, chiar dimpotrivă. Critica literară austriacă vorbește despre mine ca autor austriac cu rădăcini cehe, pe când critica literară din Cehia mă descrie ca pe un ceh în exil, asta mi se pare chiar amuzant. Pe vremea Cortinei de Fier, Vestul (mă refer la cetățeanul obișnuit) nu știa prea multe despre zona de est.
Lumea cunoscută se opera la graniţe, lumea necunoscută era percepută mai degrabă ca dictatorială, sărăcită și mizeră. Știu că foarte mulți austrieci care au venit către Cehoslovacia, după 1989, se minunau cât de frumoase erau peisajele și arhitectura. Mi-e teamă că astăzi, în „Europa noastră unită“, prejudecățile sunt mult mai mari: est-europenii sînt văzuți ca hoți și infractori (sintagma: bandele de hoți din România etc.). Astfel se face în „Vest“ politica, cu tot felul de generalizări revoltătoare. În anii ‘70, ‘80 era altfel.
Credeţi că trebuie să abordăm trecutul într-o notă dramatică sau cu un fel de detaşare ironică?
Ironia este una dintre formele mele de exprimare preferate – și lumii îi face bine așa ceva.
Trebuie doar să ai grijă ca ea să nu fie învăluită în cinism. Trecutul nu este în nici un caz o opțiune politică.
În Stillborn, abordaţi subiectul schizofreniei. Putem vedea schizofrenia ca pe o metaforă a lumii care ne forţează, de multe ori, să fim ceea ce nu dorim?
Stillborn este povestea unui monolog în răspăr. Cunoaștem cu toții conglomeratul de gînduri din capul nostru, cum fiecare dintre noi vrea să fie altcineva, cum ne confruntăm cu propria educație, emoții, aspirații. M-am întrebat adeseori ce s-ar fi întîmplat cu mine dacă părinții mei ar fi rămas în Cehoslovacia…aș fi fost cu siguranță altcineva.
Elisa, eroina mea din Stillborn, se consideră moartă, situație care îi provoacă o permanentă stare de stres și panică. Încearcă să-și facă singură terapie (în capul ei apare un psihiatru care nici măcar nu este autentic…vorbește de una singură), vrea să știe motivul pentru care este…așa cum este. Și de ce nu este ceea ce și-ar dori ea să fie.
Eu personal evit cuvîntul schizofrenie – figura ei nu mi se pare în nici un caz patologică. Am încercat, în ciuda a toate acestea, să creez o eroină simpatică și care – în ciuda tuturor defectelor ei – se dovedește a fi o persoană plină de viață. Care nu se dă bătută și care vine în întîmpinarea vieții. La urma urmei, ar trebui cu toții să facem asta…
Aţi spus odată că oamenii sunt prizonierii propriilor greşeli istorice. Ce putem face să evităm aceste greşeli?
O întrebare foarte bună – cum ajungem la propria libertate? Cum putem să lăsăm în urmă propriile noastre greșeli? Cred că acest lucru este imposibil. Sîntem liberi abia atunci cînd încetăm să ne mai fie frică de viață. Frica este cea mai mare închisoare. Aș spune astăzi: viața este „oferta” care ni se face pentru a putea scăpa de fricile noastre.
Vă simţiţi „acasă” scriind în germană? Saša Stanišić spunea că a ajuns să viseze în germană. Este germana limba în care visaţi?
Mă simt acasă acolo unde sînt bine-venit. Iubesc limba germană, dar și ceha îmi este deopotrivă “acasă”. Cel mai mult mi-ar plăcea să cunosc toate limbile pămîntului, din păcate însă, în viața asta, nu voi mai reuși acest lucru. Ca să răspund cît mai sincer întrebării dvs., visez atît în germană, cît și în cehă. Și înjur cu plăcere în ambele…
Într-un alt interviu, aţi spus că literatura e ca o vrajă. Ce ingrediente folosiţi?
Să fiu în stare să vrăjesc cu limba – e vorba de sonoritatea cuvintelor, sînt poeme și rînduri pe care le scrii iubitei, este acel mod de a folosi limba pentru a obține ceva frumos sau, cum ar veni, plin de „încredere în viață“. Jaroslav Seifert, un autor ceh, laureat al Premiului Nobel, a formulat acest lucru: Căutarea cuvintelor frumoase (observație: a acelora care reușesc să ne vrăjească) este mai bună decît uciderea lor. Sînt întru totul de accord…
