Un roman surprinzător, emoţionant şi plin de umor care explorează, prin ochii inocenţi ai Rădiţei şi cei ai mamei sale, un fenomen ce a marcat profund România postcomunistă: emigraţia temporară. Pentru a-şi scoate familia din impas financiar, Letiţia hotărăşte să plece la muncă în străinătate pentru câteva luni. Prin intermediul unei cunoştinţe ajunge la Roma, în Italia, unde face menaj şi îngrijeşte de bătrâna familiei Bosse, Nona. Întâmplător, întâlneşte o fostă colegă de liceu, Laura, o veterană a locurilor de muncă precare, fire puternică, spontană şi onestă, care îi deapănă povestea ei de emigrantă. Acasă, au rămas cele două fetiţe: Rădiţa – sensibilă, introvertită – în grija bunicilor şi Mălina în cea a soţului Letiţiei, Vali.
Aflată la început de şcoală şi puternic ataşată de mama sa, Rădiţa suferă în urma despărţirii aşa cum numai copiii pot să o facă, cu tot corpul şi toată imaginaţia. Cele câteva luni preconizate se tot lungesc, planurile de viitor suferă mereu schimbări, iar efectele secundare ale plecării se dovedesc imprevizibile. Ne aflăm în faţa unui roman tulburător, în care sunt îmbinate subtil o varietate de teme: copilăria, inocenţa, înstrăinarea, confruntarea mentalităţilor, relaţiile de cuplu sau reconfigurarea identităţii. Totul într-o construcţie plină de tensiune şi cu un limbaj proaspăt, efervescent.
Cartea „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”, de Dan Lungu, va apărea pe 2 octombrie la Editura Polirom, în colecția „Fiction Ltd”, atât în format tipărit, cât și digital. Ne face mare plăcere să vă invităm să citiți un fragment, în avanpremieră, din noul volum semnat de Dan Lungu.
Fragment în avanpremieră: Dan Lungu – Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu
De vreo lună tot auzea cuvântul renovare; nu-i plăcea deloc cum sună, de aceea nici nu s-a sinchisit să întrebe ce înseamnă. Buna şi Bunu se învârteau mereu în jurul acestui cuvânt, mai ales la micul dejun şi seara, după ce se termina filmul de la televizor. Tata se făcea că nu-l aude sau pur şi simplu nu ajungea în urechile lui. Ei nu-i plăcea, fiindcă nu avea nimic zemos în el, nu mirosea deosebit, nu avea nici o culoare, era un cuvânt nesuferit, care semăna cu o găleată de tablă sau un capac de veceu. Dacă ar fi avut vreun cuvânt de spus în acea casă, ar fi interzis folosirea lui. Dar ea era cea mai mică şi nimeni nu o băga în seamă, toată lumea o mângâia pe cap, până şi Mălina o trata ca pe o prostuţă. Într-o zi călduţă a început balamucul. Adia vântul, copacilor le ieşiseră dinţii de lapte, iar în faţa porţii lor a oprit o camionetă încărcată cu saci de hârtie şi bidoane. Bunu şi-a pus un basc pe cap, apoi şi-a luat halatul albastru pe care îl îmbrăca doar când curăţa pomii, semăna cu un muncitor. Dacă l-ar fi întâlnit aşa pe stradă, nu l-ar fi recunoscut. Iar dacă l-ar fi recunoscut, nu l-ar fi salutat, fiindcă i-ar fi fost ruşine. Bunu fusese cândva medic veterinar, făcuse o mulţime de injecţii la animale. De aceea animalele nu-l iubeau şi nici el nu se dădea în vânt după ele. Uneori le dăduse pastile. A găsit chiar ea într-un sertar o bomboană mare şi galbenă, iar bunica i-a interzis să se joace cu ditamai dropsul, fiindcă era o pastilă expirată pentru oi. Bunu nu vorbea niciodată despre porci, viţei, capre sau iepuri şi nu ţinea nici un animal pe lângă casă. Nici măcar o găină. Bunicul tău a vaccinat mii de păsări la viaţa lui, nu le mai suportă, a spus Buna. Şoferul de pe camionetă era vesel nevoie mare, stătea cocoţat pe saci şi râdea clocotind. Avea o mustaţă subţire, de parcă ţinea o bucată de sfoară între buză şi nas. Când râdea cu gura căscată, te aşteptai să cadă, iar el să se aplece şi să-şi caute mustaţa printre saci. Dar nu se întâmpla asta. Din când în când, Bunu se apropia de camionetă cu spatele, iar şoferul îl ajuta să salte un sac pe umăr, apoi Bunu ridica privirea şi punea mâna în şold, pregătindu-se parcă de un dans. Ducea sacii în camerele din spatele casei, nelocuite de multă vreme, unde ei îi era frică să intre noaptea. Fugea după el, de la camionetă la camerele părăsite şi înapoi. De ce te ţii după mine? a întrebat-o Bunu, respirând greu, cu faţa roşie şi umedă ca o splină de porc. Nu avea nimic rău în voce, nici un ciob de sticlă sau o piuneză. Te ajut să duci sacii, a spus ea, iar Bunu a tras-o uşor de pleată şi a râs zgomotos, cu capul pe spate, de parcă ar fi făcut gargară. Când sălta sacul în spate, Bunu se încrunta şi îşi umfla obrajii cu aer, pregătit să certe pe cineva. Dar avea şi ceva caraghios. A rupt o floare dintr-un pom, i-a arătat-o şoferului şi i-a spus uite, copacilor le-au ieşit dinţii de lapte. Aşa îşi spuneau între ele, cu Veronica. Şoferul i-a şterpelit-o dintre degete şi hi, hi, asta seamănă mai degrabă cu o măsea de minte, a spus el. Avea dreptate, dar n-a vrut să-l aprobe. A dus-o la nas, a inspirat adânc, spunând ah! ce frumos miroase şi floricica a dispărut. Ha, ha, ha, ha, s-a dus pe-o nară a ţipat el, am pierdut-o, unde e, vaaaai, mi-a intrat în burtă, a început să se vaite şi să facă circ. În cele din urmă, şi-a tras o palmă după ceafă şi floricica i-a apărut între degete. Era cât pe ce să n-o mai vezi, uite-o, prinţesă, ai grijă de ea, că până la anul mi-ar fi crescut un copac în burtă şi mi-ar fi ieşit crengile pe nas şi pe urechi. A rămas cu gura căscată, şoferul vorbea mai mult decât Veronica. Cum ar fi fost să mă vezi cu zarzări la nări şi pe post de cercei? a întrebat-o el serios, dar pe ea o pufnea râsul. A venit Bunu pentru un nou sac şi s-a luat după el, în timp ce şoferul glumeţ îi făcea la revedere din mână. Splina de porc e roşie fiindcă e plină de sânge şi e netedă ca un balon umflat, te aştepţi să scârţâie când dai cu unghia pe ea. Când Buna pregătise carnea pentru friptură la tavă, îi explicase de unde provine fiecare bucată în parte. Pe unii copii la ora de sport îi durea splina. Porcul e făcut din bucăţi comestibile, gata să se rostogolească în tigaie şi apoi să se rostogolească mai departe pe gâtlejurile oamenilor. Dacă te enervezi şi îi dai un pumn, porcul se desface în bucăţi. În acest caz, te numeşti măcelar. Creierul porcului nu e prea creţ, fiindcă nu e un animal deştept, deşi e gustos. Dacă mănânci prea mult creier de porc, poţi să grohăi noaptea prin somn sau să sforăi, deranjând lumea. Porcul nu ştie că este porc, dar nici nu-i pasă. Oaia e mai proastă decât porcul şi mai deşteaptă decât găina. Creierul de găină e neted ca-n palmă, te poţi da cu patinele pe el. Creierele plate nu sunt gustoase, dar le poţi pune pe bigudiuri peste noapte în borcan. Numai prostii spui! exclamă Buna şi-şi ducea mâna la gură, să nu se vadă de unde ies hohotele ca nişte ineluşe de fum. Omul e o fiinţă foarte inteligentă, creierul lui e creţ ca un caniş, de aceea e foarte scump. Numai canibalii îşi permit să mănânce creiere de om, aşa că ei sunt cei mai deştepţi dintre oameni. Mănâncă inteligent, cum spune şi la televizor. Cu aşa o greutate în spate, Bunu avea faţa roşie ca splina. Buna iese din casă şi ridică din umeri. Unde e Vali? a întrebat el cu voce gâtuită, fără să ridice capul din pământ. Stă cu mâinile-n cur, răspunde Buna, plină de năduf.
Timp de o săptămână după aceea tata s-a certat continuu cu mama la telefon. Când l-a întrebat de câteva ori dacă vorbeşte cu mama, el a dat din cap că nu şi i-a făcut semn să tacă. Într-un fel, era mincinos, dar nu unul mare. Asta de câteva ori. Apoi, într-o dimineaţă, s-a trezit că tata şi Mălina nu mai sunt în casa bunicilor. Pe la prânz a aflat că s-au mutat la apartament, iar într-o altă zi, când era la şcoală, au trecut să-şi ia lucrurile. Ei nu i-au lăsat nici un bilet. Nici tata, nici Mălina. Avusese dreptate să nu-i placă acest cuvânt nesuferit, renovare.
Despre Dan Lungu
DAN LUNGU (n. 1969), director al Muzeului Literaturii Române din Iaşi, unul dintre cei mai apreciaţi şi mai traduşi scriitori români, membru al Uniunii Scriitorilor din România. La Polirom a publicat romanele Raiul găinilor (fals roman de zvonuri şi mistere) (2004, 2007, 2010, 2012), Sunt o babă comunistă! (2007, 2010, 2011, 2013; ecranizat în regia lui Stere Gulea; în 2010, premiera piesei de teatru Baba comunistă pe scena Teatrului Bouwkunde din Deventer, Olanda; în 2013, premiera maghiară la teatrul „Katona József“ din Budapesta, iar la Ateneul Tătăraşi din Iaşi premiera naţională a piesei; versiunea franceză a cărţii dublu nominalizată la Premiile Europene Jean Monnet, Franţa, 2008; versiunea poloneză nominalizată la Premiul pentru literatură central‑europeană „Angelus“, 2011), Cum să uiţi o femeie (2009, 2010, 2011) şi În iad toate becurile sunt arse (2011, 2014), volumele de proză scurtă Băieţi de gaşcă (2005, 2013) şi Proză cu amănuntul (2008) şi a coordonat volumele Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism (2008), Str. Revoluţiei nr. 89 (2009) şi Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism (2014). Cărţi ale sale au fost traduse în franceză, germană, italiană, spaniolă, poloneză, slovenă, maghiară, bulgară, greacă, norvegiană şi turcă.
