Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru ridicolul tragic al personajelor care nu știu când să iasă din scenă, care se ţin cu dinţii de o glorie demult apusă, inadaptaţii care bat scândurile prăfuite chiar și după ce toate reflectoarele s-au stins – personaje ca Barrymore, sau Măscăriciul, sublime prin persistenţa în inadecvare. De-aceea l-am apreciat pe Woody Allen când a renunţat să mai apară în filmele sale și de-aceea am fost curios când mi-a căzut în mână cel mai recent volum al său de povestiri, Anarhie pură.
L-am apreciat, spun, pentru că prefer demnitatea tăcută plânsetelor disperate și pentru că, unui om ca Allen, care, de peste 40 de ani, face din disecarea auto-ironică a propriului psihic subiect de vodevil, nici nu i s-ar fi potrivit fâsâiala scheunătoare a unei foste mari starlete (deși, m-ar tenta să văd și-așa ceva – poate un Woody-gâgă, în scaun cu rotile, jucând rolul unui dictator senil?). Oricum, eram curios să văd dacă și în scris e același bufon șarmant ca pe ecran.
Woody Allen nu e la prima tentativă literară, în anii ’70 publicând trei volume de schiţe/povestiri/eseuri care s-au bucurat de mare succes: Without Feathers, Getting Even și Side Effects. Anarhie pură cuprinde 16 povestiri de scurtă întindere, dintre care 8 inedite, iar restul, apărute, în cea mai mare parte, în The New Yorker. Subiectele fac parte din universul cunoscut al lui Allen, de la producători venali, la scriitorași exploataţi, trecând prin regizori megalomani, publicitari ahtiaţi după bani, mămici isterice, odrasle răzgâiate, toate cuprinse într-un univers citadin specific, în același timp iubit și insuportabil – New York-ul.
Acum cred în ceva, i-a spus Boris soţiei sale într-o zi. Cred că există un sens în viaţă și că toţi oamenii, bogaţi sau săraci, or să se mute în cele din urmă în Orașul Domnului, pentru că Manhattan-ul devine, în mod evident, imposibil de locuit.”
Mici gaguri „with a twist”, textele au, în general, ca pretext un articolaș de ziar de la rubrica fapte diverse, a cărui temă este dezvoltată apoi într-o povestioară cu tâlc. Afluxul verbal este la fel de torenţial ca și în filmele lui Allen, naratorul și personajele inundându-ne cu tot soiul de înflorituri și artificii stilistice, citate, referinţe, aluzii literaro-filozofico-psihanalitico-politice, din care ieșim copleșiţi, dezorientaţi și, de cele mai multe ori, sastisiţi. Efectul nu e umoristic decât în foarte rare ocazii (cu precădere, în cea de-a doua parte a cărţii), producând același reflex vomitiv ca ingurgitarea unei sonde cu bariu.
Barierele inventivităţii lingvistice sunt adeseori forţate, dând naștere unor comparaţii și metafore greoaie, căutate, ce pot provoca cel mult un surâs stânjenit, datorat umorului lor involuntar. Personajele trântesc telefonul „cu viteza fotonilor”, au contururi voluptoase „ca pesmetul pe o bucată de carne”, se îmbujorează „aducând un omagiu regiunii franceze Bordeaux”, se îngrămădesc pe culoare „ca elanii migratori”, fac reparaţii „cu un preţ moderat, nu mai mare decât costurile unui bombardier”, ș.a.m.d.
Allen pare să fi rămas la stadiul unui extrem de inteligent și cult elev de liceu, care se chinuie să-și publice producţiile la ziarul școlii. Dacă multe dintre texte au un aer cinematic și probabil că ar da bine pe ecran, în scris, dezamăgesc sistematic, provocând reacţii de isterie incontrolabile, urmate de accese de turbare contagioase, ca acest fragment, din povestirea legea lui Pinchuck, ce încheie volumul:
Criminalul Astrolog era un maniac ticălos, căruia îi plăcea să se furișeze pe la spatele oamenilor și să le strivească tărtăcuţele în timp ce cântau cântece tiroleze. A fost greu de înhăţat pentru că era foarte simpatizat.”
Acestea fiind zise, câteva dintre elucubraţiile din Anarhie pură pot fi salvate, cum este excelenta cântaţi, voi, torturi Sacher, în care un producător de pe Broadway, arhicunoscut pentru eșecurile sale, îi propune unui investitor un musical cu titlul Fun de siecle, care s-ar desfășura în Viena anilor 1900, avându-i ca protagoniști pe mai toţi vienezii celebri ai epocii și ca motor al acţiunii, pe „bomba sexy” numită Alma Mahler, al cărei duet cu Ludwig Wittgenstein se numește Lucrurile pe care nu le putem pomeni trebuie ţinute sub tăcere. Alături de aceasta, trebuie reţinută savuroasa dietetică din așa mâncat-a Zarathustra, sau amuzantul periplu sub-atomic din cu corzile întinse.
Mi-am zis că poate limba română este vinovată pentru caracterul bolovănos, pentru senzaţia clișeică și dezumflată pe care ţi-o dă textul, poate că limba noastră nu-i în stare să surprindă subtilităţile și jocurile hâtre din engleză, așa că l-am căutat online – surpriză, nici în engleză nu sună cu mult mai bine. În pofida tuturor hârtoapelor, traducătoarea, Ruxandra Ana, a făcut o treabă excelentă, reușind să redea cât mai aproape de original un text de a cărui dificultate se plâng chiar și vorbitorii nativi de limbă engleză.
Zi-le, Woody, tot asa!
Cât despre Woody Allen, pentru amatori, e un geniu, pentru detractori, o stârpitură enervantă și netalentată, pentru mine, și o spun duios, un om care și-a jucat propriul rol timp de patruzeci de ani și a uitat cum să mai iasă din el, chiar și în scris.
