De Jocurile Foamei m-am apucat, ca niciodată, nu de dragul autoarei. Sau a poveştii. Sau a science fiction-ului. Ci de dragul filmului, care mi-a plăcut (moderat), deşi nu mă aşteptam. A fost un experiment*: pentru prima dată am citit o carte după ce am văzut filmul, încălcând o regulă pe care nu mi-am impus-o dintr-o fiţă intelectuală, ci pentru că am fost, de fiecare dată, sigură că n-o să am răbdare să duc cartea la bun sfârşit dacă îi ştiu finalul.

Vezi cronica celei de-a doua părți a Jocurilor Foamei, Sfidarea

Vezi cronica celei de-a treia părți a Jocurilor Foamei, Revolta

Da, e un roman cu puşti care se omoară şi se îndrăgostesc. Şi da, are destulă violenţă pentru a alimenta furia grupurilor de părinţi care au început deja să protesteze. Dar pot să spun un lucru cu siguranţă: dacă aş avea o puştoaică de 14-15 ani, aş vrea să citească Jocurile Foamei. Şi aş prefera să şi-o pună pe perete pe Katniss Everdeen, în loc de Bella Swan sau Elena, femeia-vârcolac a lui Kelley Armstrong.

Faptul că am terminat Jocurile Foamei cu toate că ştiam deja ce se întâmplă (iar ecranizarea este extrem de fidelă, aproape toate dialogurile din carte apar şi în film, iar atmosfera şi personajele sunt sunt redate cu o exactitate pe care n-o întâlneşti prea des în scenariile adaptate) este meritul lui Suzanne Collins. Din mai multe motive.

În primul rând, deşi se înfige în subiecte destul de greu digerabile – în particular, copii care se luptă până la moarte de dragul într-un reality show extrem, în general, libertatea individuală sau prăpastia dintre cei care produc şi cei care consumă – nu se aruncă în filosofii prea adânci. Nu-ţi ţine teorii, şi nu încearcă să reinventeze roata, ci mai degrabă te lasă cu nişte întrebări de bun simţ şi cât se poate de practice: tu ce ai face dacă ai ajunge în Arenă? Ce strategie ai avea? Ai fi un ucigaş nemilos, care îşi dă deoparte propria umanitate pentru a a-şi salva viaţa? Ai fugi şi ai aştepta ca toţi ceilalţi să se omoare între ei, sperând că în final va trebui să înfrunţi doar unul? Ai salva viaţa unui concurent pe care îl simpatizezi, chiar şi cu conştiinţa faptului că, în final, nu poate rămâne decât unul? Collins îi trimite pe fiecare dintre concurenţi într-o direcţie diferită, şi nu te împiedică să-i admiri pe unii dintre ei la fel de mult cum o admiri pe Katniss.

Iar eu nu ştiu ce-aş face în Arenă, dar pe Katniss chiar nu poţi să n-o admiri pentru compromisul pe care îl face, între propria umanitate şi instinctele de ucigaş pe care le are dar (şi aici e punctul tare al personajului) nu le conştientizează. Katniss e, fundamental, una dintre cele mai hardcore eroine peste care am dat în science fiction, dar nu e deloc conştientă de sine, şi rămâne un copil care plânge şi vrea acasă, deşi, la nevoie nevoie, e în stare să-ţi trimită o săgeată direct prin ochi.

Din punctul ăsta de vedere, Jennifer Lawrence a fost o alegere perfectă pentru rolul principal. Iar faptul că viziunea lui Collins e lăsată aşa cum e ea, fără să fie sucită şi învârtită de toanele creative ale unui regizor care vrea s-o transforme într-o chestie pretenţioasă, sau dimpotrivă, într-o colecţie de imagini şi sunete al căror unic rol e să-ţi facă popcornul să alunece mai uşor pe gât, e mare lucru.

Nici cartea, nici filmul, n-or să-ţi schimbe viaţa, dar până la urmă, ambele or să te prindă bine de tot, în orice ordine te-ai apuca de ele. Sunt uşoare, fără să fie stupide, cu personaje cu care empatizezi uşor, şi cu un fir narativ care se desfăşoară la viteză mare.

Şi e cu adevărat interesant contrastul dintre acumularea de teamă şi disperare din prima parte a cărţii, înainte ca acţiunea să se mute în arenă, şi speranţa pe care ţi-o dă lupta propriu zisă. Practic, fiecare concurent are o şansă – dar de asta nu-ţi dai seama până când nu lupţi, până când nu înţelegi că atunci când e cazul, îţi poţi împinge limitele mai departe decât ţi-ai fi imaginat. Asta e lecţia lui Katniss – şi e o lecţie bună zic eu, de aplicat şi-n timpuri ne-distopice.

*Cred, totuşi, că n-o să repet experimentul film-înainte de carte, dintr-un singur motiv: faptul că ai deja o imagine în cap despre ceea ce citeşti te limitează. Dacă îţi place să-ţi creezi propriile peisaje în cap când citeşti, ai răbdare până termini cartea – altfel, n-o să poţi scapi de imaginile din film. Mă rog, de gustibus, dar eu prefer provocarea de a construi, în loc să primesc de-a gata.

Ioana Epure

organizator de evenimente, fotograf, owner Uncle Jeb Photo& Events, fost redactor Metropotam.ro, colaborări în presa culturală: Dilema Veche


Un comentariu
  1. Sagy,

    Cam aşa fu şi la mine… Nici nu ştiam de carte până nu am văzut filmul.
    Intră în categoria “Puterea celor 6”, “Eu sunt numărul patru”…

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *