Am citit Capcanele istoriei în timp ce istoria recentă ne prindea în capcană şi pe noi: în 2004 scandam în Piaţa Universităţii pentru un preşedinte, iar în 2012 în aceeaşi piaţă protestam împotriva lui. Democraţia, a spus atunci un prieten, înseamnă libertatea de a te râzgândi. Am înţeles că exact asta a lipsit elitei intelectuale între anii ’30-’50, libertatea de a se răzgândi. Pentru că în cel mai tulburat climat politic din istorie de cele mai multe ori alegerea se dădea între Academie şi Puşcărie, opţiunile se polarizau la extreme.
Vorbim de succesiunea a nu mai puţin de 7 regimuri politice într-un singur deceniu:
O relativă democraţie până la sfârşitul anului 1937. Regimul personal al lui Carol II din februarie 1938 până în septembrie 1940. Statul naţional-legionar din septembrie 1940 până în ianuarie 1941. Puterea concentrată în mâinile Conducătorului: generalul (apoi mareşal) Ion Antonescu (deja asociat cu legionarii în lunile anterioare), din ianuarie 1941 până în august 1944. Scurta etapă democratică (cu destule limitări de altfel) din august 1944 până în februarie 1945. Guvernarea Petru Groza, comunizantă, din martie 1945, până la sfârşitul lunii decembrie. Iar la 30 decembrie 1947, odată cu proclamarea Republicii Populare Române, intrarea deplină într-un sistem comunist”.
Cine a greşit, cine a avut dreptate? Imposibil de spus şi, de altfel, nu asta e miza. Cum Boia însuşi epxlică în interviul pentru Hotnews, e atât de simplu pentru noi să judecăm, să dăm verdictul de la o distanţă confortabilă. Ţinând însă cont de tensiunile vremurilor profund instabile, e mai bine să observăm cine se adaptează, cine se împotriveşte, cine îşi păstrează linia, cine rezistă şi cine nu.
Cartea este o radiografie fantastică ca detaliu şi ca obiectivitate. Sunt atâtea liste, cu toţi membrii Academiei pe ani şi opţiunile lor politice, cu toţii profesorii universitari din toate centrele în diferitele regimuri politice, migraţia lor şi, din nou, opţiunile politice; atâtea mărturii, atâtea extrase din revistele şi jurnalele vremii. Cu toate astea, în stilul caracteristic Boia, o citeşti cursiv, ca pe o poveste, dar nu repede. E o carte de rumegat, o carte-document, care ordonează clar dinamica elitei intelectuale timp de 20 de ani.
Nici nu m-am aşteptat la altceva, ci la o obiectivitate şi claritate care de cele mai multe ori lipsesc în timp ce această perioadă e învăluită în mit sau tabu, după caz. Cum să spui că Cioran că era antisemit, că Eliade era legionar? Acum problema se pune aşa: de ce spunem asta, ce s-a întâmplat de fapt, cum s-a ajuns la aceste etichetări? Clar, concis, argumentat. Apropo de etichetări, trebuie din capul locului să înţelegem că aceleaşi noţiuni se vedeau altfel atunci: mai polarizate sau pur şi simplu diferit.
Stânga şi dreapta, de exemplu, sunt total diferite de cum le percepem acum. Şi aici o observaţie: sub psihoza comunismului recent, nimeni nu vorbeşte despre ce însemna stânga în anii ’30. Însemna europenism, multiculturalism, toleranţă. Ce însemna dreapta tot în anii ’30? Naţionalism, antisemitism, intoleranţă. Capcana istoriei a făcut ca, în final, stânga extremă, sub forma comunismului, să împlinească idealul dreptei pe atunci extreme: naţionalismul, românismul.
În continuare, să nu blamăm: generaţia tânără (Cioran, Eliade, Ionescu & co) avea şi ea dreptatea ei. Voiau schimbare, urau bătrânii, conservatorismul, şi voiau o Românie cu faţa schimbată, a românilor, mai autentică: frustrarea naţionalistă exista, evreii se impuneau în economie, presă sau statistic în anumite regiuni. Reacţia faţă de această generaţie de tineri reacţionari şi teribili se contura pe atunci în direcţia stângii: mai conservatoare, mai multiculturală. Dar asta în vremuri oarecum line. Odată începută seria dictaturilor, delimitările scapă de sub control.
Câteva figuri
Seria dictaturilor începe în timpul lui Carol II. Pentru că, oricât de cultural efervescentă este domnia sa, în confruntarea cu legionarii, monarhia devine dictatură:
În mod curios se iartă mai uşor regimului lui Carol II ceea ce nu li se iartă legionarilor: A fost totuşi o derivă de neiertat: în confruntarea cu legionarii statul însuşi a devenit criminal.” – apropo de execuţiile care au urmat în urma asasinării lui Armand Călinescu.
Altfel, tot în timpul domniei lui stânga şi dreapta cad cumva la pace: bineînţeles că fiecare îşi urmează linia, însă în faţa pericolului unui război care începe să se simte şi a direcţiei Axei care începe să se impună, intelectualii înţeleg să facă un front comun în jurul lui Carol. Foarte iubit şi măgulit de intelectuali, ale căror laude la adresa Majestăţii Sale sunt deliciose, indiferent de coloratură:
Se pot spune multe despre cei zece ani ai lui Carol, şi bune, şi rele. A fost o istorie toată în contraste. A fost însă, incontestabil, în ciuda intervalului scurt, o mare epocă culturală, probabil cea mai efervescentă şi cea mai densă pe care a cunoscut-o România. Nu regele a creat-o, fireşte, însă a susţinut-o cât a putut şi, lucru demn de remarcat, într-un spirit eclectic fără să se lase subjugat – cum se întâmplă cu destui intelectuali – de prejudecăţi artistice sau ideologice”.
Carol însuşi ţine un discurs în faţa Academiei, în 1937, prin care salută alegerea lui Blaga şi odată cu ea întreaga generaţie de scriitori tineri: “salut literaţii de astăzi ai ţării mele, care, chiar dacă îşi permit licenţe în arta lor, sunt o generaţie de scriitori plini de avânt şi de talent”. Aşa da discurs de conducător luminat la cap! Şi ar mai fi de spus că cel mai apropiat om al regelui, generalul Nicu Condiescu, primeşte de la scriitori elogii în egală măsură – chiar mai sincere. Pentru că, prin firescul lui, acest om era cel care le găsea funcţii şi de multe ori îi ajuta financiar. Cu ajutorul lui îşi termină Arghezi lucrările la casa din Mărţişor, tot el îi găseşte un post la Fundaţie lui Mihail Sebastian, iar la moartea generalului, iată ce scrie Mircea Eliade:
Pierdem pe cel mai important protector, de care, în pofida diferenţei de vârstă, mă ataşasem mult în ultimii ani. Scriitorii şi oamenii de cultură pierdeau un sprijun fără egal”.
Carol pleacă, vin legionarii, apoi Antonescu. Apar bineînţeles schimbări: “garda” regelui nu trebuie să mai fie ceva priviliegiată, naţionalismul primează, nu eclectismul. Generaţia tânără devine ambasadoare României peste hotare. Cine e de stânga va merge la răcoare. Sunt mulţi cei care încearcă să se adapteze. Însă marile epurări nu au loc acum, ci un pic mai târziu, când stânga va fi pe val. Interesant este că, sub Antonescu, Istoria Literaturii Române a lui Călinescu va fi interzisă, în final, repusă în circulaţie, pentru că nu serveşte deloc ideologiei naţionaliste: e subiectivă, controversată. Călinescu a fost el însuşi un ins instabil, ceea ce l-a ajutat totuşi: îl regăsim destul de bine şi în regimul comunist, ba chiar în situaţii foarte controversate – ocupă funcţii înalte dar nu are dreptul să predea, de teama de a nu strica minţile tinere cu subiectivismele şi instabilităţile lui 🙂
Câteva cazuri
Pe lângă cazul Călinescu, unul special, ar merita să vorbim şi de oportunistul Camil Petrescu, cel care se pune în lumina fiecărei ideologii şi vrea să se folosească de ea cât mai bine: nu scrie el piesa Nicolae Bălcescu în timpul comunismului, deşi pânâ atunci prefera eclectismul “burghez”. Poetul Ion Barbu: îi scrie lui Antonescu ca să sublinieze că nu avea chiar atât de mult la inimă regimul lui Carol (pe care, evident, nu ratase să-l măgulească la vremea lui), doar pentru a-şi păstra postul şi, bineînţeles, a avansa în ierarhia universitară. Îl vom regăsi în timpul comunismului denunţând decadenţa universităţilor americane, ai căror studenţi fumează ţigări de opium etc. Să nu uităm ca în vremea lui la Berlin fusese cocainoman (vezi Andrei Oişteanu).
C. Rădulescu-Motru trece bine mersi de la un regim la altul. Destul de norocos e şi Alexandru Rosetti: un om de lume, “salvat de operă”, cum explică Boia, care fără mari compromisuri a ştiut să se pună bine cu mai toţi cei din jur. Servilismul lui Sadoveanu e bine cunoscut. Arghezi este înfierat de comunişti, dar mai târziu recuperat, însă poetul nu “ţine trena partidului” pentru a-şi duce la îndeplinire x planuri, nu face profilul adaptatului de circumstanţă. Comuniştii încearcă să şi-i apropie pe Eliade şi Ionescu, ar fi dat la imagine. Nu reuşesc. Singura “concesie” pe care o face Eliade este de a nu vorbi nimic despre regim, în timp ce Ionescu, deşi îi sunt montate piesele în România, insistă să rămână în afara oricărui regim (despre convingerile lui că intelectualii nu trebuie să facă politică aici)
Dezamăgirea celor de dreapta odată cu venirea stângii e previzibilă. Dar să vorbim şi de dezamăgirea celor de stânga odată cu venirea comunismului. Mulţi dintre ei nu se regăsesc în ceea ce se întâmplă şi deşi sunt recuperaţi şi traşi în faţă de noul sistem, în jurnalele lor, unii mai discret, alţii mai vehement, îşi exprimă dezamăgirea faţă de ce a ajuns să însemne stânga în care ei credeau. Printre ei: Gala Galaction, Miron Radu Paraschivescu, Pericle Martinescu, care în 1954 mărturiseşte că îi e teamă să-şi exprime nemulţumirea şi în jurnal, Emil Petrovici (rector Univ. Cluj).
O remarcă se impune însă: elita intelectuală formată în comunism a rămas aceeaşi după prăbuşirea sistemului, nici o epurare în acest caz. “Din comunism în postcomunism au trecut cu toţii!”
Şi o concluzie
Am zice că intelectualul, mai ales el, ar trebui să fie un om liber. Nu înseamnă că şi este. E supus, ca oricine, conjuncturilor istorice şi presiunilor ideologice. Într-un fel sau altul, cariera lui e dependentă de Putere (cu atât mai mult într-un regim autoritar şi, fără doar şi poate, într-unul totalitar). Nu puţini intelectuali au de altfel fascinaţia Puterii; se simt ei înşişi mai puternici, adăpostiţi la umbra ei.
Numai că atunci nu se puteau răzgândi, decât cu preţul pierderii libertăţii sau doar pe tăcute, în jurnal. Se puteau însă adapta.
