Dacă există o scriitură realmente puternică în literatura română contemporană, nu mă îndoiesc nicio clipă că este cea a lui Corin Braga. Aș mai fi în stare să dau două, trei nume pe lângă acesta, ceea ce arată că literatura noastră stă binișor, însă nu acesta este scopul aici. Pe de altă parte, deși anul 2012 nu s-a terminat încă, sunt aproape sigură că romanul recent apărut al lui Corin Braga, Luiza Textoris, merită să câștige toate premiile literare autohtone. Pe lângă scriitura postmodernă de înaltă clasă, în care meta- și intertextualitatea ies la iveală cu umor, corin Braga reușește să dea naștere unor personaje care, în ciuda stranietății lor, sunt autentice și într-atât de puternice, încât pot genera adevărate obsesii în mintea cititorilor. Sunt poate sute de cărți de când n-am mai întâlnit personaje atât de vii.
Romanul este cea de-a treia apariție din ciclul Noctambulii, din care au mai apărut până acum Claustrofobul și Hidra. Povestea are ca personaje principale doi tineri, pe Luiza Textoris și pe prietenul acesteia, Fulviu Friator. Personaje cu nume ciudate care par rupte dintr-o altă lume. Luiza Textoris este o fată urâțică, mediocră, care are însă o pasiune ciudată. Iubește să viseze. Îi place atât de mult lumea visului, încât ajunge să se piardă în ea, nemaireușind să distingă între trezie și somn.
Toate experiențele se desfășoară în fața ei asemenea unui text pe care-l preia din zbor și al cărui înțeles îi scapă. De aici și drama ei. În încercarea de a descifra sensurile textului care se scrie în eul superior, dictat însă de eurile subconștiente ascunse în lumea visului, fata dezgroapă tragedia familiei și reușește să afle adevărul despre existența ei, despre schizofrenia mamei și despre lipsa de curaj a tatălui.
Riscurile pe care și le asumă însă pentru a afla adevărul sunt mari, ducând-o, în cele din urmă, la moarte. O moarte stupidă ce pare să-i fi fost dictată de o mamă tiranică, rănită în adolescență, care nu a reușit niciodată să-și ierte părinții pentru o poveste de dragoste eșuate și care se rezbună pe copilul căruia i-a dat, în mintea ei, identitatea tatălui. O moarte a sinelui care a dorit atât de mult să se descopere, că a clacat. O moarte a ființei care vrea să coboare atât de mult în straturile subconștientului pentru a descoperi adevărul despre copilărie, că nu mai reușește să găsească drumul înapoi către viață, în ciuda bucuriei cu care ar vrea să i se dedice acesteia.
Luiza este o protagonistă care iubește viața, iubește visul, literatura și scrisul. Întreaga realitate pare a se scufunda într-o lume a fanteziei care, deși o sperie, o bucură. De la dependența de somn care i-a fost cultivată de mama cea tiranică încă din copilărie până în ziua în care, adolescentă fiind, îl descoperă pe Fulviu și se îndrăgostește de el pentru că acesta știe cum să-i vină în vis, de la visele avute împreună până la imaginarea unor dublii pentru vise care să se confrunte cu problemele care o înspăimântau pe Luiza, de la starea de somn permanent până la cea de trezie permanentă în urma tratamentului cu șocuri electrice, Luiza nu încetează nicio clipă să se bucure de aventura pe care o trăiește.
Iar, în momentul în care Fulviu își face apariția în viața ei, cultivând aceeași pasiune și înțelegând-o, viața Luizei devine nesperat mai bună, în ciuda faptului că bunica sa, singura alături de care se simțea în siguranță, moare și că relația cu mama sa în loc să se îmbunătățească, se degradează.
Ambele femei sunt declarate nebune de medicul cu care Michael Textoris, tatăl Luizei, este prieten, însă tratamentul este diferit, deși acesta nu este sigur ce diagnostic i-ar putea da Luizei. Cazul ei și al lui Fulviu este unicat, iar medicul face eforturi pentru a înțelege teoriile onirice pe care cei doi i le prezintă. Totul devine din ce în ce mai confuz pe măsură ce distincția dintre vis și realitate devine tot mai slabă.
Odată cu declararea schizofreniei mamei, starea fetei devine din ce în ce mai disperată. Finalul romanului o găsește pe aceasta alergând cu un soi de nebunie pe culoarele subconștientului pentru a lua legătura cu mama ei și a înțelege de unde vine repulsia acesteia față de propriul copil. În momentul în care descoperă adevărata amploare a dramei existenței sale și a cruzimii de care mama sa a dat dovadă, Luiza se găsește singură și pierdută în universul ascuns în substraturile ființei sale, nemaigăsind drumul către suprafață.
Singura persoană care este alături de ea, o fetiță de aproximativ patru ani, pe care o găsește în curtea spitalului într-unul din visele sale, și care încearcă aceleași stări pe care le are și ea, este un alter ego care poartă cu îndărătnicie în brațe păpușa pe care Luiza i-o dăruise lui Fulviu în prima noapte de visat împreună.
Cum întreaga narațiune este scrisă impecabil și cum subiectul este unul dintre cele mai răscolitoare, vă sfătuiesc să citiți cartea în perioadele de echilibru sufletesc, căci vă va face să vă puneți întrebări care nu știu dacă pot fi suportate pe un fond deja deteriorat. Ceea ce este sigur este că romanul acesta nu trebuie sub nicio formă ratat.
