Bookaholic

Încă din copilărie, de la primele cărți pe care le citim, e destul de ușor să găsim un pattern al personajelor feminine în contrast cu cele masculine: personajele feminine, în literatura „clasică”, sunt adesea caracterizate de gingășie, sensibilitate etc., în principiu atribute ale celor care sunt în linia secundă de acțiune, ele acționează indirect, învăluit, prin stratageme ale „feminității”: seducție, farmec, chiar înșelătorie. Așadar, mă bucur când descopăr cărți în care personajele feminine sunt agentul principal, cel care „face acțiunea” și nu este doar elementul secund sau, chiar dacă rămâne în prim-plan (vezi Tess d’Urbervilles sau chiar doamna Bovary), este supus clișeelor bine-cunoscute, de tipul „eternul feminin” sau „misterul feminin”. Dar la fel cum în gramatică uzul ajunge să facă norma, și în literatură aspectele sociale determină o anume reflectare literară a tipurilor umane, iar acum cred că prezența femeilor în aproape toate domeniile, inclusiv în cele destinate nu până demult doar bărbaților, a dus ca în literatură să se nască personaje feminine îndrăznețe, a căror interioritate apare în toată complexitatea ei.

 Adina Popescu – Povestiri de pe Calea Moșilor

Aș începe chiar cu un exemplu din literatura română contemporană: Adina Popescu și Povestiri de pe Calea Moșilor,  (Casa de pariuri literare, 2014), o carte de proză scurtă, dar care se poate citi ca un roman autobiografic, de aventuri, un bildungsroman modern. Stilul vivace, plin de un umor urban cu care generația 70’-’80 și poate și cea de după se pot identifica foarte ușor. Citind Povestiri pe Calea Moșilor a fost ca și cum aș fi citit despre copilăria mea – ultimii ani de comunism din care nu-mi mai aduc aminte mare lucru, cu tranziția pe care noi n-o percepeam ca pe o tranziție, ci pur și simplu ca pe un univers pe care puteam foarte simplu să-l transformăm într-unul magic, folosindu-ne de ceea ce era în jurul nostru, de produsele turcești care înțesau piața la acel moment, dar și de ceea ce străzile Bucureștiului ofereau spre explorare – un mică lume misterioasă, mereu surprinzătoare. Personajul feminin, Adina, este o fetiță zvăpăiată, curajoasă și mereu plină de inițiative, un personaj „băiețos” în sensul libertății de expresie și al posibilității de a experimenta realitatea.  Când este în clasa a șasea citește Cireșarii și își dorește și ea să exploreze lumea, în care bănuiește că se află lucruri demne de a fi descoperite – în fapt, dorința oricărui copil de a surprinde aspecte ce trec de imediat. Astfel, pe urmele Cireșarilor, Adina inițiază (în povestirea „Exploratorii de pe Calea Moșilor”) o aventură de descoperire a secretelor școlii în care învăța. Adina este un personaj curajos, imaginativ, care, în primul rând, este lăsată să evolueze fără constrângeri, ieșind din tiparul „cumințeniei” atribuit copilăriei fetelor. Un personaj ambițios, inteligent, absolut firesc în trăsnăile pe care le face, pe care poate le-ai aștepta de la un personaj masculin.

Sarah Dunant – Sânge și splendoare

Sarah Dunant, o scriitoare care și-a propus să redea istoria dintr-o perspectivă nouă până acum, din cea a femeilor (vezi interviul pe care i l-am luat la FILB), readuce în prim-plan un personaj controversat, considerat de-a dreptul malefic: Lucrezia Borgia. În Sânge și splendoare (Editura Humanitas fiction, 2013), Lucrezia nu este doar fiica papei Alexandru al VI-lea, care ajunge să fie implicată în tertipurile politice ale familiei, nefiind  scutită de nici o calomnie existentă în epocă, inclusiv că ar fi avut o relație incestuoasă cu fratele său, Cesare. Lucrezia din cartea lui Sarah Dunant este eliberată de tot veninul cu care istoria a copleșit-o și descoperim o fetiță de 12 ani, pe care tatăl ei, noul papă, o dă în căsătorie unui membru al familiei Sforza (de care apoi o divorțează imediat cum acesta nu mai servește intereselor familiei). Lucrezia Borgia este tot o unealtă în angrenajul politic al familiei sale – toate căsătoriile sale sunt legate și desfăcute după calculele tatălui ei, indiferent de voința acesteia –, dar ce reușește Sarah Dunant să facă este să o elibereze puțin de clișeele în care a rămas împietrită aproape cinci sute de ani. Vedem o Lucrezia Borgia care se străduiește să nu-și supere familia sau pe Dumnezeu, iar pentru asta își pune mereu propria fericire pe planul secund. Premisa de la care pleacă Sarah Dunant este că simplul fapt că era femeie a făcut să fie acoperită de nenumărate bârfe, mult mai mult decât se întâmpla cu bărbații aflați în aceeași poziție cu ea. Și, fără să o transforme în victimă, ne reamintește că intransigența nu-și are locul când vorbim despre o viață care a început cu o căsătorie forțată la 12 ani…

Parinoush Saniee – Cel care mă așteaptă

Despre căsătorii cu forța este vorba și în Cel care mă așteaptă de Parinoush Saniee (Polirom, 2012), una dintre cele mai puternice voci feminine ale literaturii iraniene contemporane. Masumeh se îndrăgostește de un băiat care nu este acceptat de familie, iar fata este dată în căsătorie unui bărbat pe care nu-l iubește. De aici, viața ei pendulează între efortul de a-și înăbuși adevăratele sentimente și datoria de a se purta așa cum îi cer societatea și familia. Masumeh nu este un personaj modern în sensul revoltei și al neascultării, ci în sensul explorării stărilor interioare. Cartea, interzisă în Iran, vorbește despre niște realități dure cu care se confruntă femeile în societatea islamică (și sunt tot mai multe astfel de voci, ceea ce este încurajator), punând sub semnul relativități noțiuni precum libertate și drepturi naturale, modernitate și tradiție.

Doris Lessing – Memoriile unei supraviețuitoare

În atmosfera distopiană pe care o mai întâlnim la un Coetzee, de pildă (în Copilăria lui Isus), cartea lui Doris Lessing, Memoriile unei supraviețuitoare (Polirom, 2010) se axează pe imaginea unei femei trecute de prima tinerețe, care, într-un cadru de sfârșit de lume, în care vechea logică nu mai funcționează, primește – exact ca în romanul lui Coetzee – în grijă un copil (o fată, Emily). Nu se știe exact ce legătură există între ele, dacă există vreuna, precum nu se specifică nici cauza dezastrului pe care l-a suferit umanitatea. Naratoarea acceptă cu o seninătate surprinzătoare evenimentele care au loc și – ca în unele romane ale lui Haruki Murakami, precum Cronica păsării-arc – la fel de firesc pare a reuși să depășească granițele dintre trecut și prezent și să aibă acces la mai multe dimensiuni. Mai mult o spectatoare decât o participantă la haosul care se instaurează, aducând cu el dezumanizarea, naratoarea este o prezență pentru care, în ciuda aparenței de detașare, este important felul în care lumea se profilează prin  propriul ei filtru. Este un personaj pentru care contează implicarea ei în lucrurile pe care le povestește: „eu am văzut asta”, „eu am fost acolo”.

Zeruya Shalev – Viața amoroasă

Zeruya Shalev – cea care, alături de Amos Oz, oferă o imagine reprezentativă a literaturii israeliene contemporane – scrie fără inhibiții despre sexualitate, despre viața de familie modernă, despre relații care se destramă. Personajele ei feminine sunt în egală măsură curajoase și subtile, dar în primul rând, capabile să-și asume identitatea, indiferent care ar fi consecințele. Romanul care a făcut-o cunoscută pe Zeruya Shalev este Viața amoroasă (Humanitas, 2009), în care Yaarah, căsătorită cu un bărbat banal, se îndrăgostește de Arie, un prieten de-al tatălui ei, mai în vârstă, dar cu o personalitate fascinantă. Zeruya Shalev își lasă personajul să exploreze și să se exploreze, oferindu-i libertate totală. Yaarah se pierde total în senzualitatea proaspăt descoperită, trecând peste orice convenție și permițându-și să fie fericită, chiar dacă, exact ca în Soț și soție, totul se petrece pe fundalul vieții de familie ratate, în care însă refuză să rămână prizonieră.