Bookaholic

Istoria filosofiei este un domeniu exploatat la maximum de diverşi autori în diverse moduri – de la expunerile clasice până la cele provocatoare, precum, de pildă, cele ale francezului Michel Onfray.

Filosofia. De la Iluminism până astăzi, micul volum al lui Robert Zimmer, poate fi plasat undeva între cele două genuri. În fapt, este o carte de popularizare, iar ca orice volum de acest gen, nu caută să şocheze, cât să informeze.

Din acest punct de vedere, Robert Zimmer se descurcă foarte bine, mai ales că nu este vorba despre o carte densă, voluminoasă. În cele nouă scurte capitole, autorul reuşeşte să redea momente ale istoriei filosofiei prin portrete scurte, dar consistente, ale unor filosofi, dar şi prin prezentarea succintă a unor concepte fără de care filosofia, de la Iluminism încoace, nu poate fi imaginată.

Prima parte a volumului este, însă, rezervată filosofiei antice şi medievale. Astfel, Platon este prezentat drept un „guru al filosofiei”, considerat, în cadrul şcolii sale, Academia, un conducător religios. Dacă Platon a crezut într-o realitate ideală, elevul său, Aristotel, a fost un empirist interesat de lucrurile însele. Printre altele, aflăm de la Zimmer că el este cel care a propus termenul de „teleologie”, prin care tot ce există este subsumat unui scop, unui ţel. Altfel spus, „toate lucrurile tind, asemenea unui bob de sămânţă, spre dezvoltarea unui scop, care le este inerent”.

Zimmer nu ignoră nici filosofia medievală, propunând două nume: Augustin – cel care „a introdus gândirea istorică modernă, interpretând istoria umanităţii ca pe un proces tinzând spre o stare finală, mântuirea” –, şi Toma d’ Aquino, „Aristotelul creştin”, cel preocupat de conflictul dintre raţiune şi credinţă.

În capitolul „Filosofia modernităţii timpurii şi a Iluminismului”, Robert Zimmer consideră că principala dezbatere filosofică ce a marcat evoluţia ulterioară a filosofiei este dezbaterea pe marginea problemei cunoaşterii, în care actanţi sunt raţionalismul şi empirismul. Aşadar, marea bătălie, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, s-a dat între cele două tendinţe filosofice, una franceză, cealaltă engleză. Este eul gânditor o entitate independentă de lumea materială? Există idei născute independent de experiență sau conștiința omului este asemenea unei tabula rasa, unei foi de hârtie goale ce va fi umplută doar prin experienţa senzorială? Iată întrebările care îi măcinau pe René Descartes sau John Locke. Tot în acest capitol, Zimmer vorbeşte despre Hume şi Kant.

Un alt capitol interesant este cel despre „Libertate şi dreptate socială în secolul al XIX-lea”, în care Zimmer aduce în prim-plan două curente – filosofice şi mai apoi politice – care au marcat istoria secolului al XX-lea: liberalismul şi socialismul. Prin aceste curente, filosofia a dovedit că se poate conecta la realitatea socială a vremii. În acest caz, întrebarea esenţială a fost (şi, pare-se, încă mai este): „Cum poate fi creată o societate dreaptă? Prin reformă treptată, paşnică, sau printr-o ruptură radicală, o revoluţie, o reaşezare completă a lucrurilor?”. Problema este, aşadar, a mijloacelor prin care o societate poate fi schimbată. Liberalismul, dar şi socialismul moderat, au ales calea schimbării treptate.

Zimmer rezumă corect principiile liberale: „… reformele trebuie să se sprijine pe hotărâri ale majorităţii şi să respecte dreptul de proprietate privată”. Liberalismul, „reacţie a burgheziei în ascensiune la limitările societăţii feudale în cadrul căreia fiecare cetăţean îşi avea locul lui predeterminat”, este concurat de socialişti, care consideră că „instaurarea dreptăţii sociale nu este posibilă atâta timp cât este păstrat sistemul economic capitalist”. Socialismul a dat, din păcate, şi o formă radicală: comunismul.

În secolul al XX-lea, conflictul ideologic a luat amploare. Robert Zimmer îl surprinde în capitolul „Acţiunea raţională în confruntarea ideologiilor”, în care sunt vizate, în principal, neomarxismul şi neoliberalismul. Ernst Bloch, George Lukács sau reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt sunt luaţi în colimator, în cazul neomarxismului, de către Zimmer. Problema reformei era, la început de secol XX, una acută. Chiar dacă formula capitalistă s-a dovedit de succes, ea a fost respinsă cu vehemenţă de neomarxişti.

Cuvintele lui Theodor Adorno, reprezentant al Şcolii de la Frankfurt, sunt, aici, mai mult decât potrivite: „Nu există nici o viaţă adevărată în minciună”. Cu alte cuvinte, „îţi poate ţie merge oricât de bine – dacă trăieşti într-o ordine socială mincinoasă, anume în capitalismul bazat pe exploatare şi pe contradicţii de clasă, asta nu înseamnă totuşi nimic”. Cu toate acestea, unii dintre neomarxişti au devenit – nici mai mult, nici mai puţin – apărători ai statului liberal de drept, aşa cum a fost şi cazul lui Jürgen Habermas.

Dacă (neo)marxiştii susţineau că orice morală este relativă, caz în care ea slujeşte bine-mersi clasei dominante, liberalii au căutat să găsească o morală universală, valabilă pentru toţi. Întrebarea la care s-a căutat un răspuns a fost: „ce principii ar trebui să respecte toată lumea, aşa încât convieţuirea dintre oameni să funcţioneze raţional?”. John Rawls, în O teorie a dreptăţii, a încercat să împace tendinţa capitalistă a autorealizării cu dreptatea socială. Teoria dreptăţii, în formularea lui Rawls, combate, astfel, inegalitatea, în măsura în care aceasta dăunează şi intereselor personale.

Volumul de mică întindere al lui Robert Zimmer, Filosofia. De la Iluminism până astăzi, surprinde în mod pertinent marile mişcări filosofice care au influenţat mai mult sau mai puţin istoria gândirii. Deşi în genul cărţilor de popularizare, volumul lui Zimmer este incitant, bine structurat şi, mai ales, concis. În afară de filosofii pomeniţi mai sus, Robert Zimmer se ocupă şi de Schopenhauer, Nietzsche, Fichte, Schelling, Hegel, Freud, Heidegger etc.

Robert Zimmer, Filosofia. De la Iluminism până astăzi, Editura All, Bucureşti, 2003, 128 p.