Nu s-ar putea spune că mandatul lui Horia Roman Patapievici la conducerea Institutului Cultural Român a fost unul lipsit de peripeții. Cel mai notabil eveniment a fost, bineînțeles, povestea micului ponei roz, care a agitat iremediabil spiritele și l-a făcut pe directorul ICR să fie acuzat de lipsă de patriotism, de incultură și de multe altele care nu pot fi reproduse din decență. Nu e cazul să reamintim scandalul, a depășit oricum limită oricărui penibil. Totuși, ce s-a schimbat la ICR de când îl conduce Patapievici?
Nu pot spune că sunt o fană a lui Patapievici ca eseist/filosof. Nu sunt de acord cu multe din ideile lui și mă pierd ușor în frazele complicate și cuvintele după care trebuie să caut în dicționar (recomand Ce-a vrut Patapievici să zică pe Facebook pentru citate). Totuși, din afară, impresia mea a fost dintotdeauna că la ICR face treabă și că, de când e el director, se întâmplă lucruri. Repet, complet din afară, din perspectiva omului care până să apăra HRP în peisaj nu auzise prea multe de ICR.
Lucrul asta mi-a fost confirmat chiar în cazul poneiului roz. E clar că nu e genul de artă care să îi placă lui Patapievici, e clar că scandalul i-a făcut imens rău ca imagine. Totuși, e de admirat că a apărat proiectul până în pânzele albe, fiind complet solidar cu oamenii de la New York. Nu mulți ar face asta.
Întâlnirea din seară asta de la Clubul Dilemei Vechi mi-a confirmat că vorbim de un om care înțelege perfect cum merg lucrurile pe piețele culturale și care a schimbat foaia la ICR. Într-adevăr, Patapievici are dreptate: după ce timp de 50 de ani a existat o prăpastie între cultura noastră și “a lor”, nu putem merge acum cu tupeu, cu steagul pe tricou, promovând trecutul, ceea ce înțelegem noi prin canon.
Mai precis, trebuie să ne ancoram în contemporaneitatea lor, să vedem la ce rezonează și cum putem face parteneriate culturale. Până acum, se tipăreau ediții de lux ale traducerilor unor scriitori precum Zaharia Stancu. Serios, ce străin vrea să citească Desculț? 🙂
Acum politica de traduceri e alta, explică Patapievici, tocmai pentru a replica celor care se întreabă “de ce e tradus Georgel și nu Ionel?”. Editurile străine decid asta. Institutul intermediază traducerile, făcute neapărat de vorbitori nativi de limba în care se traduce.
Patapievici nu se plânge că nu sunt bani. Bugetul ICR pe un an e 8-10 milioane euro, dintre care până în 25% se duc pe cheltuielile instituției, puțin în raport cu alte organisme asemănătoare. S-au schimbat multe lucruri, spune el, s-au pus la punct niște mecanisme și se lucrează profesionist, cu oameni profesioniști.
Faptul că Horia Român Patapievici a fost președintele Eunic, Asociația Institutelor Culturale, a ajutat mult Romania la nivel de relaţii si proiecte. Nu sună deloc rău ce se întâmplă la ICR, cel mai evident lucru fiind o mentalitate modernă şi un mod de a privi lucrurile realist, fără patos şi românism.
Dar mai bine priviţi înregistrarea, via Dilema Veche, bineînţeles. Ne-a plăcut foarte tare la Clubul Dilemei, mai mergem, mai ales că lui Mircea Vasilescu îi stă tare bine în postura de moderator.
