Elias Canetti avea numai 26 de ani când, în 1931, a terminat Orbirea, unul dintre cele mai stranii romane ale secolului al XX-lea. Publicat în 1935, la intervenţia lui Stefan Zweig, romanul a trecut neobservat. Reeditarea din 1946 nu a schimbat cu nimic lucrurile. De-abia în 1963, după traducerea romanului în engleză şi franceză, Orbirea se va bucura de recunoaşterea meritată.

Romanul lui Canetti a fost şi este perceput în notă alegorică, şi pe bună dreptate. El, însă, îşi trage seva şi din realitatea vremii. Între 1914 şi 1918 are loc prima conflagraţie mondială, cea care a pecetluit moartea unei epoci. În 1927, Palatul de Justiţie din Viena este incendiat. În 1933, studenţii şi naţional-socialiştii ard în Piaţa Operei din Berlin cărţile „rău famate”, un alt „moment al focului” care prevestea arderea de mai târziu a fiinţelor umane. Focul ocupă, de altfel, un loc aparte în textele lui Canetti. Nu întâmplător Orbirea se termină cu un incendiu, un final apocaliptic în care dispar deopotrivă omul şi cartea – un roman premonitoriu, în care nebunia ocupă un loc de seamă. Lumea apare, aşadar, ca topos al nebuniei, unde totul pare a se grăbi înspre un final fatal – destinul maselor, fenomen descris într-un eseu, Masele şi puterea, tot de Elias Canetti. În Orbirea, cultura reprezintă „o centură de fortificaţii a individului împotriva masei din el însuşi”. Este, iată, pregătit terenul pentru Masele şi puterea, lucru deloc surprinzător la acest romancier, a cărui proză e contaminată de genul eseistic – Hermann Broch excelând totuşi în acest tip de proză –, fenomen vizibil cu asupra de măsură şi în Orbirea.

 

„Aşa numita luptă pentru viaţă o ducem, nici mai mult, nici mai puţin decât pentru foame şi dragoste, pentru uciderea masei din noi. Uneori, ea devine atât de puternică, încât îl constrânge pe individ la acţiuni dezinteresate sau chiar contrare interesului său. «Omenirea» exista ca masă cu mult înainte de a fi fost inventată şi diluată noţional. Ea clocoteşte în noi toţi ca un animal înspăimântător, sălbatic, plin de vlagă şi fierbinte, foarte adânc, mult mai adânc decât numele. Ea este, în ciuda vârstei, animalul cel mai tânăr, făptura esenţială a pământului, ţelul şi viitorul acestuia. Nu ştim nimic despre omenire; încă trăim ca nişte presupuşi indivizi. Uneori ne cuprinde masa, ca o furtună zgomotoasă, ca un singur ocean ce vuieşte, şi în care fiecare picătură trăieşte şi vrea acelaşi lucru… În amintire nu realizăm că am fost cândva atât de mulţi şi de mari şi de uniţi”.

Masa este, asemenea inconştientului colectiv la Jung, elementul primitiv şi puternic spre care fiinţa umană, deşi se teme, tinde. O atracţie paradoxală, inexplicabilă, care poate duce la nebunie: „Oamenii înnebunesc  pentru că masa din ei este deosebit de puternică şi nu-şi află satisfacţie”. Probabil în afirmaţia de mai sus se află cheia romanului lui Canetti. Personajul principal, Peter Kien, un savant, un sinolog de renume, retras din lume în apartamentul său plin de cărţi, pentru care toţi oamenii sunt nişte străini, este tocmai tipul de personaj aflat într-o luptă necruţătoare cu „masa” din el, cu acel element puternic căruia nu-i poţi opune decât singurul produs viabil al civilizaţiei: cultura.

În acest caz, din partea cui vine acea orbire care a dat şi titlul cărţii? Orbirea cu pricina este una generală, nu este una doar a savantului izolat, autist, pentru care lumea este cel mai mare rău posibil. Orbirea este şi a omului de rând, a brutei, şi aici mă refer la Therese, menajera şi apoi soţia lui Kien, şi la portarul Pfaff, o brută. Pentru Peter Kien, bunul cel mai de preţ sunt cărţile, iar faptul că Therese şi portarul atentează la aceste bunuri – aceştia din urmă, pentru a câştiga nişte bani, vor amaneta o parte din cărţi la Muntele de Pietate – reprezintă crima supremă.

În cele din urmă, Kien este dat afară din casa sa de Therese şi ajunge în stradă, unde îl întâlneşte pe cocoşatul Fischerle, un escroc care, asemenea lui Therese şi Pfaff, crede că savantul este plin de bani, motiv pentru care îi face pe plac şi îi acceptă scrânteala. Fischerle este bufonul, iar Peter Kien este un rege Lear, înnebunit de lipsa cărţilor sale. Îşi reface mintal biblioteca pierdută, iar Fischerle devine brusc ajutorul său, cel care îl ajută seara „la descărcatul şi încărcatul cărţilor în stive”. De altfel, şi Fischerle are o scrânteală a lui: joacă şah în minte cu cei mai mari campioni ai lumii. Orbirea lui Kien, ca şi a lui Fischerle, este una definitivă. Ea l-a ajutat să creeze, ea îl face să pară un nebun atunci când se află în mijlocul lumii. Orbia, cum apare, la un moment dat, în traducerea lui Mihai Isbăşescu, este una, aşa cum am spus, generală:

„Orbia este o armă împotriva timpului şi a spaţiului; existenţa noastră – o singură, imensă orbie, cu excepţia puţinului pe care îl aflăm prin simţurile noastre modeste – modeste atât ca esenţă, cât şi ca rază de acţiune. Principiul care domneşte în cosmos este orbia. Ea prilejuieşte o concomitenţă a lucrurilor, care ar fi imposibilă dacă ele s-ar vedea reciproc. Ea permite curmarea bruscă a timpului atunci când nu-l mai putem înfrunta… Nu există decât un singur mijloc pentru a scăpa de timpul care este o curgere continuă: faptul de a nu-l vedea din când în când îl fărâmă în fragmentele pe care i le cunoaştem.”

Orbia lui Peter Kien nu are doar un caracter preventiv, ci îi anesteziază simţurile în totalitate, întorcându-le spre interior – o formă excesivă de izolare. Însă, în caz contrar, pentru el totul ar lua proporţii monstruoase:

„Kien nu inventează orbia, doar o utilizează ca pe o posibilitate firească din care trăiesc cei care văd. Oare nu se folosesc în ziua de azi toate energiile pe care le putem capta? Pe ce posibilitate încă nu au pus mâna oamenii? Nişte neghiobi umblă cu electricitatea şi cu atomii complicaţi. Alcătuiri, faţă de care sunt orbi şi unii şi alţii, umplu camera şi cărţile lui Kien. Această pagină tipărită, atât de clară şi de articulată ca oricare alta, este în realitate o grămadă infernală de electroni turbaţi. Dacă şi-ar da seama totdeauna de asta, ar trebui ca literele să-i joace înaintea ochilor. Degetele ar simţi apăsarea acelor mişcări neprielnice ca nişte înţepături fine de ac. N-ar putea realiza decât un biet rând pe zi, nu mai mult. E dreptul lui să transpună orbia, care-l fereşte de excesele simţurilor, asupra tuturor elementelor din viaţa sa. Mobilele nu există pentru el, cum nu există armata de atomi din el şi din jurul lui. Esse percipi, a fi înseamnă a fi perceput, ceea ce nu e perceput nu există. Vai de făpturile slabe care se lasă în voia văzului şi a mersului cum se nimereşte!”

În consecinţă, din această perspectivă, orbirea lui Kien este una mai mult decât justificabilă. Dar aşa să fie? Fiecare fiinţă umană este imună, pare a ne transmite Canetti prin acest roman, la microuniversul altei fiinţe umane – un adevăr pe care, pare-se, trebuie să-l acceptăm ca atare. Până unde e permis însă acest egoism? Iată o întrebare cu tâlc la care, în loc de răspuns, Elias Canetti a imaginat o poveste: Orbirea.

 

Elias Canetti, Orbirea, traducere de Mihai Isbăşescu, Polirom, Iaşi, 2009, 568 p.

 

Adina Diniţoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Un comentariu
  1. Eugenio

    It’s hard to find your blog in google. I found it on 14 spot, you should build quality backlinks , it will help you to get more
    visitors. I know how to help you, just type in google – k2 seo
    tips and tricks

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *