De cum am auzit de cel mai recent studiu al lui Andrei Oisteanu, Narcotice in cultura romana, am vrut sa ma conving daca intr-adevar o carte de 500 de pagini (cu tot cu multe note) se poate tine serios doar pe acest subiect. Chiar atatea cazuri sa fi fost si daca da, cine, ca noua nimeni nu ne-a zis nimic de asta pana acum?

De fapt, tot din carte aflu ca despre narcoticele folosite de scriitorii romani s-a mai scris, insa nu am percutat noi cu acelasi impact: in revista 22, Andrei Oisteanu a realizat un serial cu astfel de povesti care ii anuntau cartea. Tot din acea perioada vine si confesiunea de cafeinoman a lui Mircea Cartarescu, Epoca Nesului, scrisa special pentru aceasta carte.

Nu va dezamagiti, nu e vorba (doar) despre narcotice cotidiene aici, din categoria cafea, alcool, tutun. Lucrurile grele sunt tratate in egala masura, cu atata rigoare, atatea referinte si informatii ca in sfarsit intelegi istoria consumului de droguri in istorie si mai realizezi ca fiecare epoca si miscare si-a avut drogurile ei, ale caror efecte au fost exprimate uneori in manifestele miscarilor respective (vezi capitolul despre Avangardisti & Modernisti).

Spuneam de multitudinea informatiilor si a referintelor. Vorbim de unul dintre acele studii in care tocmai rigoarea – si istorica, si literara – reuseste sa nu te faca sa lasi cartea din mana. Atatea scrisori, biografii, jurnale si tratate uitate sau putin citate sunt scoase acum la lumina pentru amanunte narcotizante, ca ele fac deliciul si, fara exagerare, iluminarea oricarui curios.

Inca un atu al acestui studiu fara doar si poate remarcabil: reuseste sa ramana deschis si neutru, nu impune o perspectiva sau concluzii. Fenomenul narcoticelor e vechi de cand lumea si este prezentat in toate splendoarea si diversitatea paradisurilor sale artificiale. Fara ostentatie, moralisme si sabloane incremenite de uimire sau dezgust.

Si mai la obiect, nu-ti baga nimeni pe gat sau pe nas ideea ca toti marii nostri scriitori sunt, vezi doamne, niste drogati! Doar completeaza multe spatii goale ale unor miscari si personalitati literare care au trait in timpuri in care, ca si acum, creativitatea se stimula cu anumite substante in voga si disponibile pe piata.

In prima parte facem cunostinta cu tot ierbarul psihotrop si accesoriile lui in vechime. Prin matraguna, cornul secarei (din care s-a extras in ’43 LSD)  si mac (ca doar de aici se trage opiumul), iar apoi “ciubuce, narghilele, tabachere si chisele” suntem introdusi in istoria veche si premoderna a narcoticelor.

Daca din timpuri stravechi, de la Herodot, Pliniu & co citire, narcotizarea voluntara implica un ritual magic/religios/festiv, spre premodernitate in spatiul nostru narcoticele (mai ales cele de fumat: opium, tutun, hasis) si toata recuzita necesara patrund si se impamantenesc odata cu domniile fanariote.

In partea a doua trecem prin viata si marturisile scriitorilor modernitatii, incepand cu Milescu  Spatarul, afland despre supradoza de morfina a lui Odobescu, tratamentul “narcotic” al lui Eminescu, de “narcoza alba” a lui Macedonski, drogurile Crailor de Curtea Veche, dezghetul experimentalist si trairist din interbelic si… facem o pauza de inspiratie pentru Ion Barbu.

Ion Barbu a fost cocainoman, obicei deprins cu alti colegi de generatie (Ion Vinea, de exemplu) in Berlinul anilor ’20. Iar reinterpretarea poemului Riga Crypto si lapona Enigel in cheie narcotica ne livreaza cea mai autentica si savuroasa experienta creatoare a unui narcofil: regele ciuperca (Amanita muscaria, cea mai psihotropa dintre ciuperci) nu va fi consumat inca de lapona Enigel, samanul in varianta feminina (din legende numai in Laponia femeile puteau fi samani), pentru ca nu este copt inca, de unde nunta sparta. Lapona este marea sa iubire care-l paraseste in Berlin, pictorita norvegiana Helga.

Dupa avangarde si experimentele savantilor cu folosirea terapeutica a acestor substante, aflam mai multe despre transa lui Eliade, Cioran, Ionesco, Culianu si ajungem si in postmodernism, de la Cartarescu la Codrescu, trecand, mai pe scurt, prin Bucurenci, Vakulovski & Co. E inutil sa insist, cartea asta merita citita ca document de istorie literara si culturala. Pe langa descoperirea povestii lui Barbu si a poemul sau psihedelic, iata alte doua puncte fierbinti:

  • Nu e de mirare ca avangardele inceputului de secol XX  se intampla in spatiul germanofil, unde incepuse sa fie consumata cocaina (in anii ’20 a consuma cocaina pe strazile Berlinului era ceva la indemana oricui). Iar aspiratiile avangardist dadaiste sunt exprimate intr-un limbaj mental (viteza, energie, schimbare) foarte asemanator efectelor drogului.
  • Pervitinul pe care si Mircea Eliade il foloseste la Lisabona ca sa treaca prin depresia de dupa al Doilea Razboi Modial a fost, de fapt, drogul cabinetului Fuhrer-ului si al lui Hitle