Bookaholic

Ei bine, am terminat. După aproape 6 luni, am reușit în sfârșit să dau ultima pagină a ultimului volum din seria Vampirilor Sudului de Charlaine Harris. De altfel, vă și povesteam câte ceva despre ea atunci când am terminat primul volum – până la 12, însă, mai era cale lungă.

Am crezut, sincer, că o să mă plictisesc la un moment dat. Și nu pot să spun că toate volumele mi-au plăcut la fel de mult sau că nu-mi doresc ca Harris să se fi oprit pe la jumate în loc să populeze scena din Bon Temps cu la fel de multe personaje supranaturale ca într-un volum de frații Grimm, sau să nu-i fi transformat, pe rând, pe Bill și pe Eric în doi douchebags pentru care chiar ți-ar plăcea să existe un iStake app cu care să-i trimiți odată pentru totdeauna înapoi la tata Bram pentru o dietă șoc cu usturoi.

Și totuși, abia aștept luna mai 2013, când apare și ultimul volum al seriei. Da, și pentru că sunt curioasă ce final poate să aibă o serie care nici dupa 12 volume pare că încă nu s-a decis despre ce e în primul rând, dar și pentru că romanele sunt, deși departe de a fi bine scrise, pur și simplu imposibil de lăsat din mână. Poate pentru că Sookie e un personaj Mary Sue la care n-ai cum să nu reacționezi, și absolut tot ce se întâmplă în cărți este din perspectiva ei, ceea ce te trage mereu înapoi în poveste. Habar n-am și nici nu cred că are rost să despic firul în patru – dar faptul că am citit toată seria a fost o ceva ce am putea numi simplu plăcere vinovată, un concept de care nu sunt în niciun caz străină, mai ales ca cititor de science fiction, adică:

• something, such as a film, television programme, or piece of music, that one enjoys despite feeling that it is not generally held in high regard (de aici)

Noțiunea de plăcere vinovată, cel puțin în cazul cărților, îmi produce confuzie, însă, pentru că implică faptul că există o anumită categorie de cărți de care ție, ca cititor de literatură de calitate (să ridicăm cu toții o sprânceană, zic), ar trebui să te bucuri cumva în secret, pe șestache, pentru că a fi văzut cu ele în public te-ar face de rușine. Din start, deci, noțiunea de plăcere vinovată implică un soi de snobism literar.

Dar, de dragul discuției, să spunem că vampirii lui Harris au fost o plăcere vinovată. La fel au fost și Jocurile foamei, de care vă povesteam la începutul anului, care mi-au plăcut teribil. Și privind mai în spate îmi vin în cap tot felul de cărți pe care le-aș putea arunca în teancul ăsta.

Toate romanele de capă și spadă pe care le consumam cu lăcomie când eram în școala generală, dar și una din cărțile pe care le-am citit în copilărie, dar pe care și acum o răsfoiesc de câte ori simt nevoia să evadez într-o lume în care toată lumea își găsește locul: Nebuloasa din Andromeda a lui Efremov, o utopie comunistă science fiction pe care, atunci când ne-am făcut curat în bibliotecă, ai mei au vrut s-o arunce pentru că reprezenta tot ceea ce urau la cărțile scrise în perioada de tristă amintire, dar care de mine s-a lipit pentru că, dincolo de manifestul politic de care puțin îmi păsa la 12 ani, ființa umană a lui Efremov are o perfecțiune și o determinare pe care nu le găsești prea des în literatură, decât plutind prin aburi de cinism.

Putem să trecem pe listă și Jurnalul unui puști, pe care l-am citit cu poftă de la cap la coadă pe la 22 de ani. Și să nu uit: seria de romane scrise după Dosarele X, pe care am citit-o în întregime pe vremea când a fost publicată de RAO, Tăcerea mieilor, romanul lui Thomas Harris, câteva romane din universul Star Trek al lui Alan Dean Foster, câteva romane de Sandra Brown și, ca să ne întoarcem la vampiri și vârcolaci, Lună plină a lui Kelley Armstrong.

De dragul discuției, așadar, am aruncat în aceeași găleată un roman polițist, câteva romane SF și de dragoste, câteva romane YA, câteva cărți scrise după filme sau seriale și o utopie SF comunistă. Dacă sunteți puțin atenți, exact ceea ce intră sub mult discutata umbrelă a așa numitei genre fiction, adică tot ceea ce evită să-și așeze în bibliotecă micul snob literar, dar citește sub plapumă (că dacă n-ar face asta, n-am mai avea nevoie de conceptul de plăcere vinovată, nu-i așa?).

Și observați că n-am inclus niciun roman slab al unor scriitori de literatură mainstream, să-i zicem, recunoscuți și premiați (și nici n-o s-o fac, pentru că nu ăsta e scopul argumentației) – la urma urmei, orice carte mai puțin reușită a unui autor pus pe un piedestal e mai valoroasă decât un roman SF bun, nu?

Să tragem deci o concluzie: ideea de plăcere vinovată e distractivă. Dar limitată, pentru că implică faptul că de unele lecturi trebuie să te simți rușinat, dar lecturile astea nu sunt întotdeauna aruncate în grămadă pentru că sunt proaste. Cunosc oameni pentru care orice SF & F e plăcere vinovată și pentru care cam trei sferturi din lecturile mele sunt pierdere de vreme. Cunosc oameni care n-ar pune mana pe o carte cu vampiri nici măcar de curiozitate (nici măcar dacă e scrisă de Octavia Butler), măcar ca să o arunce după aia și să spună, dar în cunoștință de cauză: cartea aia e proastă! – pentru simplul motiv că nu șade bine superiorității lor intelectuale să citească cinci pagini din Twilight, nici măcar cu scopul de a n-o respinge din principiu, ci ca să deducă, prin lectură, că e scrisă prost.

Ar fi mai bine să nu mai existe plăceri vinovate. Plăceri da, vinovăție, nici vorbă. Citiți science fiction, romane polițiste, romane cu vampiri, comic books, reviste și ziare, Fifty Shades of Grey sau Paulo Coelho. Citiți indicațiile de pe cutiile de detergent, dacă asta vă face fericiți. Închideți cartea dacă nu vă place ce citiți – dar nu înainte. Lecturile noastre nu trebuie să încapă pe raftul îngust al nimănui. Iar dacă nu suntem întotdeauna de acord unii cu alții, atunci e și mai bine. Măcar discuția e interesantă 🙂