Ar fi mare păcat ca această carte, al cărei titlu a stat pe buzele foarte multora imediat după ce a apărut, să intre şi să nu mai iasă din categoria celor asociate cu istoria şi cu critica literară românească. Din nefericire, odată etichetate aşa, asociate din start cu subiecte parohiale, bătrînicioase adesea, multe ajung să fie ocolite de cititorii neinteresaţi direct de domeniul în discuţie, din teama pură de plictis.

E limpede că Amor Intellectualis, cartea anului 2010, intens lăudată, citată şi premiată i-a făcut curioşi mai întîi pe literaţi, mai direct interesaţi de biografiile (şi, implicit, de alegerile) unor critici literari, imediat după căderea Cortinei de Fier: Tudor Vianu, Edgar Papu sau Ion Negoiţescu şi, sigur, de generaţia care le-a urmat, cea a lui Ion Vianu şi a bunului său prieten Matei Călinescu, Geamănul, în carte.  Amor intellectualis are, pe lîngă toate astea, o deschidere de idei şi de observaţii care depăşeşte mizele memorialisticii aşa cum o ştim.

E un  roman (biograficul recuperat ca proză) palpitant şi intens personal despre  formare – morală, intelectuală, profesională – într-un timp ostil alegerilor libere. E relevant şi ofertant pentru oricine e interesat de  dilemele unor indivizi care, nevoiţi să-şi negocieze aspru opţiunile (şi libertăţile), au reuşit să nu sacrifice nuanţele cînd fac judecăţi, să nu se înăcrească, să nu ajungă resentimentari.

Sîntem în anii ’50, in plin stalinism, unde un grup de adolescenţi crescuţi în familii de intelectuali bine aşezaţi se confruntă direct cu deruta, cu cenzura, cu faptul că nu sînt liberi. Făcută în adolescenţă, aşa o constatarea naşte drame şi deviază comportamente inclusiv printre liceeeni de acum, fie că sînt din Mizil sau din cine ştie ce campus american. Printre puţinele lucruri pe care aceşti puşti – la momentul povestirii, Ion Vianu, Matei Călinescu şi comilitonii Mironi şi Mitia – le ştiu cu siguranţă e că vor să rămînă ei înşişi; au să  afle mai încolo cum şi mai ales cu ce costuri se poate. Deocamdată îşi sondează afinităţi estetice, practică decadentismul, descoperă hipnoza viciilor şi caută un sens:

„Aşa trăiam în anii  aceia, alături de prietenii mei, foarte uniţi, ca nişte căţelandri ai unei mici haite urbane, nişte căţelandri care citeau cărţi, ascultau muzică, sufereau din pricina tiraniei, discutau pînă în zori politică, artă, porcării, căutau femei şi nu căutau mîntuirea…“.

Pierderea în excese de tot felul era, zice I.V,  strategie de supravieţuire. Pe un alt palier însă, acel amor intellectualis inspirat de figura magistrului, (a lui Tudor Vianu, ascuns sub taciturna iniţială T., în carte), tatăl iubit, reper pentru nenumăraţi alţi tineri, ordonează o viaţă între cărţi, naşte pasiuni şi entuziasme de ordin mai abstract: Ion Vianu descoperă limbile clasice, autorii latini – dintre care Lucreţiu, cu De natura rerum, îl face să se gîndească serios la medicină, ca alternativă la filologie –  şi creşte, alături de Geamăn.

Descoperirea unui nou univers, studiul medicinei, ocupă capitole zdravene din carte, iar maniera în care vorbeşte despre noile descoperiri e cea a unui filolog îndrăgostit  fără salvare: „Fiziologia ficatului strălucea cu o frumuseţe comparabilă cu a unei egloge virgiliene.“ E greu să baţi aşa o comparaţie!

Dincolo de secvenţe pur biografice şi de pagini dense,  în care Ion Vianu cîntăreşte gram cu gram valorile pe care alege să le cultive, cartea abundă pur şi simplu în date  din şi despre viaţa în România acelor ani, despre Bucureşti mai ales.

Aflăm, de exemplu, lucruri mai puţin vehiculate despre persecuţiile la care se expuneau catolicii în comunism, despre decalajul între realizările ştiinţifice din Occident şi ceea ce le era permis cercetătorilor din România, despre aerul cartierelor bucureştene de dinainte de demolările ceauşiste, despre litoral, ceaiuri dansante şi saloanele literare imediat la sfîrşitul anilor ’40.

Aflăm, sigur, lucruri despre relaţia lui T. cu critici şi cu scriitori, dar şi cu regimul, căci figura tatălui, cu prestanţa, dar şi cu vulnerabilităţile pe care i le recunoaşte lucid,  e  peste tot. Nu  e una dominatoare, care ordonează, ci, de la început pînă la ultima pagină, parte dintr-o relaţie. Ion Vianu încearcă să înţeleagă de ce criticul a acceptat să fie reprimit de comunişti în învăţămînt (după ce fusese dat afară din Universitate), să devină membru al Academiei şi să iasă astfel din tagma persecutaţilor. Călătoreşte, predă şi îşi continuă discipolatul cultural, „dar ceva esenţial dispare“, notează fiul: „încetează să mai facă parte din comunitatea celor persecutaţi. Oameni ca Balotă, ca Papu, ca Negoiţescu (şi mulţi alţi) vor continua să-l respecte, iar el va fi capabil să intervină în favoarea unuia sau a altuia. Însă a evadat din sfera lor. Niciodată nu va mai face parte din lumea celor umili.“ Şi merge chiar mai departe, privind la propriul parcurs: „Prin amor intellectualis, izvor de delicii, de mîngîieri sufleteşti şi de slăbiciune, am înaintat în viaţă şi eu, înainte de a-i descoperi insuficienţa“.

O demnitate şi o străpînire a tonului, ca şi cum ar vrea cu orice preţ să păstreze justa măsură, sînt constante în cartea asta, de la un capăt la altul. Lucruri grele, situaţii delicate sînt mărunţite şi analizate cu maximă luciditate, cu empatie, cu efortul de a înţelege. Nu cu frustrări, nu cu resentimente, nu cu umori.

Tonul lui Ion Vianu e o raritate şi dă cărţii o curgere aparte, aleasă, aş zice, riscînd o preţiozitate, de dragul preciziei. Fiind vorba de nuanţe, de practica unor analize mai atente decît ne permitem cei mai mulţi dintre noi, lectura ei cere un ritm mai lent, mai ales în partea a doua, cînd adolescenţa convulsivă face loc dilemelor unei alte vîrste. E o carte scrisă cu foarte multă grijă, despre dificila sarcină de a fi sincer, fără să răneşti şi fără să te răneşti.

P.S

Pentru cei trecuţi prin febra lecturilor şi a discuţiilor despre cărţi cu un bun, cu un foarte bun prieten, decupez un mic pasaj, care închide foarte bine în el un „ce“ tipic pentru stilul I.V:

„Dar ce discutam, Matei şi cu mine, în zecile de ore petrecute împreună? Literatură, literatură. Cel puţin eu, în anii aceia, am citit mai mult decît în restul vieţii! Cititul, cîtă singurătate! Mult mai tîrziu, aproapre bătrîni fiind, şi unul şi altul, am vorbit cu Matei despre lectură, despre lectura noastră de băieţi: este aşa de greu să creşti, să te confrunţi cu vitalitatea din tine. Cu sexualitatea, cu tentaţiile şi cu ororile vieţii.“

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *