În ciuda nedreptului eșec din 1932 cu The Pastures of Heaven (Pășunile Raiului), John Steinbeck continuă să scrie texte mai mult sau mai puțin reușite, însă va cunoaște adevăratul succes doar în 1937, cu Of Mice and Men (Șoareci și oameni). Această scurtă proză (care a fost şi dramatizată), a cărei primă versiune a fost distrusă de Max, câinele lui Steinbeck, nu este una deloc lejeră. Titlul, Of Mice and Men, preluat dintr-un poem de Robert Burns – dintr-un vers tradus în română astfel: „Cele mai bine chibzuite planuri, de șoareci și de oameni, se duc apoi de râpă, mâhnire și durere lăsând în urma lor…” –, pare ușor ambiguu, mai ales pentru cineva care nu a citit povestirea lui Steinbeck.

Șoareci și oameni este o nuvelă despre singurătate, despre vis ca iluzie supremă a ființei umane, dar și despre fragilitatea tuturor ființelor din această lume, animale sau oameni. Protagoniștii sunt George Milton, un tip isteț, dar necultivat, și Lennie Small, un bărbat înalt, puternic, dar slab de minte – un cuplu absurd, legat doar de frica de singurătate (nu degeaba îl amenință Lenny pe George că se va retrage într-o peșteră din munții și îl va lăsa pe acesta din urmă singur; Lenny, în cele din urmă, va dispărea, dar nu în acea peșteră cu care îl amenința pe prietenul său).

Acțiunea este plasată în timpul Marii Crize economice, care a început în 1929 în SUA și a zguduit o lume întreagă, criză cu profunde efecte sociale. Cei doi, George și Lennie, muncitori itineranți, se angajează la o fermă unde, din cauza lui Lennie, se va declanșa adevărata dramă de care, în fapt, se temeau amândoi: despărțirea lor.

Povestea lui Steinbeck este una, după cum spuneam, a iluziilor, a viselor irealizabile. Aproape fiecare personaj al acestei drame are un vis: George și Lennie vor să aibă o fermă, să lucreze pământul și să crească animale, iar bătrânul Candy, rămas singur după ce câinele său, bătrân și bolnav, este împușcat, intră și el în acest joc al celor doi, ocupându-și timpul cu tot felul de socoteli legate de ipotetica fermă. Ba chiar și rândașul Crooks, negrul marginalizat de muncitorii de la fermă, deși isteț, dorește și el, la rându-i, să fie inclus în iluzoriul proiect. Crooks – izolat, disprețuit – este cel care rostește și cele mai cu miez cuvinte despre singurătate, cuvinte care descriu foarte bine condiția umană, confirmând că omul este, de fapt, un animal social:

 – Poate că acu-ai să înțelegi. Tu-l ai pe George. Tu știi bine că vine ’napoi. Da̕  ia zi că n-ai pe nimeni. Ia zi că nu poți să te duci în dormitor și să joci rummy fiin̕ că ești negru. Cum ți-ar plăcea? Ia zi că ar trebui să stai aciia singur și să citești cărți. Firește, poți să joci potcoave pân̕  se întunecă, da̕  după aia trebuie să citești cărți. Omu’ are nevoie de alții lângă el… Omu̕  se ticăloșește dacă n-are pe nimeni. Fie cum o fi, da̕  să fie cineva lângă tine. Îți spui io, străgă, îți spui io, omu̕  când e prea singur se îmbolnăvește.

Cele spuse de Crooks explică, de altfel, în economia tramei, și existența ciudatului cuplu. Dar nu numai cei de mai sus sunt victime ale unor iluzii, ci și tânăra nevastă a lui Curly, fiul proprietarului fermei, care are un vis irealizabil, acela de a deveni actriță. Pentru a-și mai alina singurătatea de la fermă, ea si-a făcut o ocupație statornică din a-l căuta întruna pe soțul ei Curly, doar pentru a intra în vorbă cu muncitorii de la fermă, ceea ce va stârni gelozia lui Curly.

Lui Lennie, ruda literară a lui Tularecito, personaj din Pășunile Raiului, îi place să mângâie lucruri moi și frumoase – șoareci, căței sau părul femeilor tinere –, o înclinație infantilă care îi va fi, în cele din urmă, fatală. De altfel, nu numai lui îi va fi fatală, ci și nevestei lui Curly. Tragedia povestirii lui Steinbeck nu este moartea în sine, ci singurătatea pe care moartea nu face decât să o confirme.

Se poate spune că moartea este singura încheiere plauzibilă, singurul lucru adevărat, într-o lume mizeră și plină de iluzii. Bătrânul Candy, de un egoism înduioșător, se teme că fapta lui Lennie, uciderea involuntară a soției lui Curly, înseamnă spulberarea visului de a fi stăpân la o fermă, cu alte cuvinte, de a-și sfârși viața demn: „- Noi amândoi tot putem să luăm locu’ ăla, nu-i așa, George? Noi amândoi putem să ne ducem acolo și să trăim omenește, nu, George? Nu?”. Din păcate, iluzia a fost demascată prin gestul lui Lennie, iar George confirmă rece spulberarea iluziei: „ – Io crez c-am știut dintru-nceput. Crez c-am știut că n-o facem noi niciodată. Da̕ lui (lui Lennie, n.m.) atâta-i plăcea s-auză povestea asta, pân̕  ce-ncepusem și io să crez c-o facem”.

Povestirea lui Steinbeck, Şoareci și oameni, este o alegorie despre precaritatea condiției umane, despre caracterul efemer al tuturor ființelor, om sau animal.  Conştientizându-şi condiţia, omul încearcă să o aneantizeze prin fabricarea unor iluzii, a unor vise care, la prima pală de vânt, se spulberă cu ușurința baloanelor de săpun.

 

John Steinbeck, Șoareci și oameni, traducere de Frida Papadache, Editura Rao, București, 2005, 160

 

Adina Diniţoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *