viata-mea-cu-saddam-hussein-0.p

Recunosc: mi-a fost imposibil să mă termin de citit (auto)biografia Parisoulei Lampsos, scrisă de suedeza Lena Katarina Swanberg, fără s-o compar cu autobiografia lui Ayaan Hirsi Ali, despre care vorbeam acum câteva luni. Ambele sunt femei puternice, ambele au trebuit să supraviețuiască unor regimuri opresive și, în ultimă instranță, să fugă pentru a-și salva viața. De fapt, ambele ar putea sta lejer în lista asta de femei.

Ceea ce au insă în primul rând în comun ambele povești este relația complicată și problematică de la mijloc – a lui Ayaan cu Islamul și a Parisoulei cu Saddam Hussein. Religia, ca și dragostea, cer uneori sacrificii care, pentru cineva care privește din afară, par inacceptabile. Ambele femei au făcut, deci, chestii discutabile. Ayaan îți câștigă însă încrederea, prin sinceritatea ei absolută, impresia că nu-ți ascunde nimic și capacitatea ei de a-și argumenta bine ideile.

În schimb, în Viața mea cu Saddam Hussein, Parisoula te revoltă, pe alocuri, prin unele din alegerile pe care le face, și pe care ea – sau ghost writer-ul L. K. Swanberg, care e posibil să nu fi fost cea mai potrivită opțiune – nu este în stare să le explice așa cum trebuie. Atunci când ieși la rampă cu o astfel de poveste, riscul de a fi judecată este enorm (de altfel, s-a și întâmplat, după interviul ei la ABC). În ceea ce scrii stă felul în care te va percepe opinia publică pentru tot restul vieții tale.

Parisoula Lampsos l-a cunoscut pe Saddam când avea 16 ani. Era singura fată a unei familii foarte bogate de greci ortodocși care locuiau în Bagdad. E lesne de înțeles cum Saddam a putut s-o impresioneze – la vremea aia avea vreo treizeci de ani, era în plină ascensiune, iar poporul irakian îl iubea. În plus, dacă e să ne luăm după mărturia Parisoulei, din momentul în care a văzut-o, a considerat-o proprietatea lui, deci oricum nu prea mai conta părerea ei. Ăsta e unul din laitmotivurile cărții: Saddam mă considera a lui. Știa ce fac și unde sunt în orice clipă. Nu puteam sa scap.

Lucrurile nu-s atât de simple însă. Pe de o parte, părinții Parisoulei, după ce au aflat de legătura ei cu Saddam, au încercat s-o salveze, trimițând-o în Beirut pentru o perioadă mai lungă de timp. Înapoi în Bagdad, ea singură s-a întors la Saddam. De altfel, sunt mai multe episoade ale cărții în care Lampsos reușește să plece din țară, ajunge până în Grecia, unde locuiește o perioadă, chiar cu învoirea dictatorului – și, în loc să se bucure de libertate, acceptă o invitație la o petrecere organizată la ambasada irakiană, unde e luată din nou în vizor de oamenii lui Saddam. Practic, ea încearcă să te convingă că Saddam nu uita niciodată de ea – dar îți lasă mai degrabă impresia că, de câte ori avea impresia că Saddam a uitat-o, ea avea grijă să-i amintească.

Te întrebi de ce – ea singură spune că nu l-a iubit, ci că relația lor a fost întemeiată pe niște raporturi de putere și pe frică, teama că oriunde s-ar duce în lumea asta mukhabarat-ul lui Saddam ar fi putut s-o găsească și fie s-o ucidă, fie s-o aducă înapoi. Saddam i-a distrus sistematic viața – i-a ostracizat soțul, familia, fiul lui, Uday, i-a violat fiica cea mare. Și totuși, ea descrie prima noapte cu Saddam cu nostalgie dulce, ca pe una minunată:

Azi sunt mulțumită că mi-am pierdut virginitatea în asemenea condiții splendide. (…) Este de-a dreptul remarcabil că eu am avut parte de asemenea minunăție taman cu Saddam Hussein, care era renumit pentru brutalitatea sa.

Și explică foarte clar că Saddam nu a fost niciodată violent cu ea. Ba mai mult, ai senzația că omul avea niște sentimente sincere (atât cât le putea avea unul ca el) pentru Parisoula.

Motivațiile ei, în schimb, mi-au părut mai degrabă de natură materială. Pentru că dacă e ceva constant în povestea vieții Parisoulei Lamsos, acela este luxul. Ai ei și-l permiteau, mai târziu soțul ei, un armean bogat, și l-a permis, iar alături de Saddam era de-a dreptul opulent, chiar și în zilele în care poporul irakian murea de foame. Genul de petreceri pe care le descrie Parisoula sunt imposibil de conceput pentru muritorii de rând, iar naturalețea cu care ea le considera ca o parte normală a vieții ei, în timp ce încearcă să-ți explice cât de nefericită era, e dezarmantă.

Dar, în ultimă instanță, fără să vrei o judeci. Atunci când bărbatul ei este ostracizat și oamenii lui Saddam îi pun sechestru pe casă, ea îți descrie pe jumătate de pagină averea pe care o pierduse, cât și regretul că a rămas cu doar doi servitori – bucătarul și bona:

O pendulă impunătoare, pe care familia mea o primise în dar de la regele Faisal. Antichitățile, obiectele de artă, tabloul care-i înfățișa pe fostul șah al Iranului și pe soția sa, Farah Diba (…). Mobile unicat, cu încrustații special comandate, și toate prețioasele noastre covoare persane, de mătase, cu modele originale. (…) I-am luat cu mine pe bonă și pe bucătarul Yosef, dar a trebuit să mă despart de grădinar, de menajeră, de lacheul care ne servea micul dejun, de spălătoreasă și de fiica ei…

Nu se oprește atât de mult asupra soțului ei.

Le fel, după ce a reușit să-și scoată doi dintre cei trei copii din Irak, se decide și ea să plece, având o bănuială că Saddam i-a cam pus gând rău. Și o face, lăsându-și al treilea copil singur, fără să-i spună – sau măcar să-i scrie, pentru că erau îngrijorați de microfoanele montate prin casă – ce face și, cel mai urât, în pericol enorm, având în vedere felul cunoscut în care Saddam se răzbuna pe familiile celor care-l supărau, faptul că Uday deja îi rănise un copil și că fiică-sa era cu atât mai expusă cu cât era o adolescentă rămasă singură într-o țară din Orientul Mijlociu aflată în război. Dar Parisoula nu insistă prea mult pe aspectele astea, în schimb ne povestește:

În ultimele zile petrecute acasă mi-am luat adio de la fiecare copac, fiecare floare, fiecare fereastră, fiecare ușă, fiecare perete. (…) Când ești nevoit să-ți părăsești casa, te copleșește o durere imensă.

Să fie clar: fiecare om își ia propriile hotărâri. Sunt convinsă că există mult mai mult în spatele deciziilor Parisoulei Lampsos decât aflăm noi din carte. Ba chiar atașamentul ei față de obiectele care îi aparțin – destul de clar pe tot parcursul cărții – e explicabil în condițiile în care viața ei a fost dominată de tăcere, de teamă, de imposibilitatea de a comunica cu cei din jur, de a explica prin ce trece.

Dar, ca cititor, am pretenția să înțeleg mai mult, nu doar să intuiesc, iar datoria autorului este să îmi explice. Altfel, o să judec la fel cum aș judeca orice personaj literar. Asta, din păcate, nu cred că este vina Parisoulei, ci a autoarei Katarina Swanberg, care pare depășită de sarcină. Sau poate chiar a traducerii în română. Oricum ar fi, am senzația că de la Parisoula până la cititor se pierde multă informație prețioasă pe drum, și din ce rămâne nu poți construi un tablou prea flatant pentru “blonda lui Saddam”.

E totuși o poveste care merită citită. Nici n-o să-ți dai seama când o termini, o să te țină cu sufletul la gură (mă mir că nu s-a făcut deja un film pe baza ei) și o să înțelegi istoria recentă a Irakului într-un fel pe care nu aveai cum să-l pricepi din știri. Vina americanilor (niște veritabili doctori Frankenstein) în toată povestea. Ce fel de om era Saddam în afara jobului de dictator sângeros. Că până și cele mai fioroase ființe umane au și momentele lor bune.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *