Bookaholic

Între timp, un alt cititor al acestei rubrici mi-a scris, de data aceasta pe privat: „În demersul dvs. ați început cam prea critic față de veleitari și prea puțin autoironic față de sine… Riscați să păreți un tip care priveşte de sus. Compasiunea dvs. față de genul acesta de oameni rămîne mimată. Şi tonul dvs. riscă să pară unul de milă dispreţuitoare.”

Înainte de toate, a nu se confunda rîsul cu superioritatea sau dispreţul, care oricum nu e opusul compasiunii. Rîsul poate fi cît se poate de benign – ţine de simţul umorului, nu de umori; iar pînă la dispreţ există indiferenţă, care nu e întotdeauna incriminatorie. Altfel spus, poţi rîde de ceva faţă de care nu te simţi neapărat superior, iar lipsa compasiunii nu e automat imorală.

Săptămîna aceasta însă, o să redau o notă scrisă de mînă pe pagina de gardă a unui roman primit de mine, o notă explicativă care, atunci cînd am înţeles despre ce e vorba, m-a umplut de compasiune faţă de autorul respectiv.

Mai întîi, iată nota:

„Uf! Că oculte Forţe mai conlucrară ca să-mi apară mutilată cartea aceasta, motiv pentru care, oblojită astfel, scrierea cu pricina vă parvine de-abia acum…

În subţirele meu op, am narat un episod autobiografic, vădit el prin perdeaua emanată de cîteva fumigene…

Cum tot de la Dumnezeu mi-a venit şi Canonul de-a corecta greşelile strecurate-n carte, eu bucuros îl voi duce cu stoicism mai departe, pentru a face cunoscută Atrocitatea săvîrşită asupra mea, cînd eram un biet copil lăsat la aman, cumplita faptă înfăptuită de nişte crunte fiare cu chip uman, purtătoare pe fruntea lor strîmtă a însemnului Seceră şi Ciocan!”

Iniţial, n-am înţeles nimic: „carte mutilată şi oblojită”, „Atrocitatea săvîrşită”, „Canonul dus cu stoicism” – la ce se refereau aceste sintagme dramatice?

Am răsfoit curios romanul şi ceva părea în neregulă cu fontul, doar că, am constatat eu în cele din urmă, nu fontul era problema, ci faptul că o parte din diacritice fuseseră adăugate, ulterior publicării cărţii, cu un pix negru: editura tipărise romanul doar parţial cu diacritice, mai exact doar cu „î” şi „â” (după cum se poate vedea din scanul alăturat); asta fie pentru că manuscrisul nu le avusese pe toate de la început, fie pentru că fusese vorba – cum spunea nota – de o „atrocitate” editorială săvîrşită cu obscură rea intenţie.

Caseta tehnică arăta că apariţia cărţii era mai veche cu doi ani decît data ce însoţea nota, ceea ce însemna că autorului îi luase nu mai puţin de doi ani să pună şi restul diacriticelor la, probabil, cîteva zeci de exemplare din romanul său ce număra aprox. 250 de pagini. Romanul avea subiect biblic, de aici şi imaginarul religios din nota care vorbea despre penitenţa de „a corecta greşelile strecurate în carte”.

Pe autorul respectiv, al cărui nume l-am reţinut, îl consider şi azi un fel de martir al scrisului, un om care, prin încrederea în propriul scris şi perseverenţa cu care şi-a dus pînă la capăt opera, desăvîrşind-o împotriva oricărei „cumplite fapte” abătute asupra bietei sale cărţi,  mi-a cîştigat respectul, chiar admiraţia.