Cum se discută foarte mult despre dragoste și îndrăgostiți în luna februarie, m-am gândit să vă propun să aruncăm o privire asupra unuia dintre cele mai cunoscute mituri ale iubirii, cel al lui Don Juan, perpetuul căutător al femeii perfecte. De-a lungul vremii, Don Juan a fost, în nenumărate rânduri, perceput greșit ca un personaj libertin și frivol. Însă, citindu-i povestea în versiuni ale unor autori din epoci și locuri diferite, putem observa că, de fapt, el este un aprig căutător al absolutului, un spirit liber. Până și convingerile sale religioase lasă să se întrevadă dorința sa de plenar.
Este însă evident faptul că Don Juan se plasează în mod continuu între fidelitate și infidelitate. Trebuie avut în vedere faptul că aceste măști sunt oglindiri ale aceluiași personaj, similare cu reflexiile unor oglinzi puse în paralel. În momentul în care avem în vedere mai multe dintre variantele pe care le cunoaște acest mit, nu doar pe cea a lui Tirso de Molina sau pe cea a lui Molière, care îl fac celebru, ne putem da seama că imaginea sa este asemănătoare cu cea a operei de artă, căci reflectă o lume în evoluție, dar se reflectă și pe sine. Prin căutarea iubirii perfecte, Don Juan se caută pe sine. Și reiterează astfel nu numai mitul platonician al androginului, ci și pe cel al altor eroi celebri, precum Narcis sau Faust.
Istoria sa nu este însă numai una a iubirii, căci oglinzile în care imaginea sa se răsfrânge pot fi, foarte ușor, simboluri ale luptei dintre individ și societate, dintre dorință și ordinea socială, restrictivă, dintre Noul și Vechiul Testament, dintre tradiția barocă și inovația romantică. Don Juan-ul romantic este un personaj legat inevitabil de o tradiție pe care nu o mai înțelege și nu o mai recunoaște și care duce o luptă permanentă între A FI și A AVEA, între acțiune și iubirea domestică.
Perioada romantică ne prezintă un Don Juan mult modificat. Dacă tradiția barocă impune, prin piesa lui Tirso de Molina, un Don Juan supus integral ordinii divine a Vechiului Testament, care pedepsește în funcție de faptă, și dacă commedia dell’arte și clasicismul preiau această perspectivă și o îmbunătățesc doar la nivel stilistic, romanticii aduc pe scenă un Don Juan total diferit.
Nu mai avem de-a face cu seducătorul fără scrupule, care sfidează ordinea socială doar pentru că nu-și imaginează că pedeapsa poate fi iminentă, ci cu un personaj filozofic, care își chestionează existența, care are așteptări și speranțe, care poate fi, la rândul lui, dezamăgit. Această schimbare majoră poate fi văzută, în primul rând, la nivelul comportamentului său. Dacă în mod tradițional Don Juan este un om al acțiunii, în dramele romantice acesta devine pasiv.
Romantismul ne aduce în fața ochilor un Don Juan îmblânzit. Nu mai avem de-a face cu un erou insensibil și egoist, ci cu un personaj fascinat de demoniac. Nu mai avem un Don Juan orbit de pasiune sau de intensitatea pasiunii, ci un Don Juan care caută în mod neîncetat mijloacele prin care pasiunea sa pentru femei îi poate oferi realității noi fațete de percepție. Ne aflăm în fața unui refuz al formelor simple, al generalizării, al banalului.
Daca în versiunile precedente ne aflăm în fața unui erou care seduce într-atât de multe femei, încât să poată umple un întreg catastif pe care Leoporello sa-l prezinte publicului (motivul catalogului apare atât la Molière, cât și la Da Ponte), odată cu Hoffman avem de-a face cu un Don Juan ce se află în căutarea femeii unice, simbol al jumătății androginice. Personajul romantic ajunge să înțeleagă că unicitatea este o problemă de perspectivă. Acesta realizează că, numai cunoscând realmente o femeie, se poate deda la adevărata plăcere.
Pușkin propune un erou și mai îndepărtat de tradiție. Dacă, în mod firesc, Don Juan este cunoscut ca un personaj aflat în permanentă mișcare, mereu activ, mereu în căutarea unei noi victime, aici avem de-a face cu un Don Juan ce se găsește, încă de la prima scenă, în inactivitate. Mai mult, în această versiune, el are chiar și un echivalent feminin, pe Laura, cea care trăiește, cu aceeași nonșalanță, cu un numar mare de bărbați fără a-și face mustrări de conștiință și fără a avea regrete. Laura este o adeptă a amorului liber care combină, în aceeași măsură ca în cazul lui Don Juan, Erosul și Tanatosul.
Însă versiunea romantică a acestui mit care surprinde cel mai mult este cea a lui Zorrilla. Aici găsim pentru prima dată un Don Juan care poate fi salvat. Don Juan-ul lui Zorilla este un personaj tipic romantic, întruchiparea ideii de antiteză, de dublu, de angelic și diabolic, de pasiune dusă la extrem. Și este interesant să observam că această transformare nu ar fi fost posibilă fără ajutorul lui Inez, imaginea inocenței salvatoare.
Începând cu dramele romantice, femeia nu mai este doar obiectul dorinței lui Don Juan, ci este rațiunea salvării acestuia. Femeia nu mai este un element marginal. Ea se plaseaza de acum în centru, nu numai în universul amoros, ci și în cel social. Doar in momentul găsirii femeii unice, în momentul reîntregirii androginice și al reinstaurării ordinii divine reușește Don Juan să se salveze. Este interesant faptul că soluția propusă de romantici are drept condiție esențială a acestei reînregiri tocmai renunțarea la donjuanism. Doar prin negarea sinelui tradițional poate Don Juan avea acces la nouă ordine, cea a iubirii.
