Pentru un cititor din afara Japoniei, Cronica zeiței de Natsuo Kirino (trad. din limba japoneză și note de Florentina Toma. Editura Polirom, 2013) apare ca o piesă greu de integrat. Nu e doar faptul că subiectul cărții reciclează un episod mitologic al unei culturi îndepărtate, și anume istoria damnată a unei perechi de zei fondatori, Izanami și Izanaki, ci întregul aer al cărții. E ceva tulbure, nefamiliar, sumbru, apăsător și încordat de la un capăt la altul în fiecare crîmpei de poveste care își face loc în paginile Cronicii. Totul se întîmplă pe teritoriul întunericului, pentru că zeița la care face trimitere titlul cărții este Izanami, cea care stăpînește peste tărîmul umbrelor, limb în care sfîrșesc toți cei care mor neîmpăcați cu ceva din viața lor.

Povestea lui Izanami, cea trădată de zeul ei pereche, Izanaki, va merge pas la pas cu cea a unei adolescente, ucise de propriul iubit imediat după ce dăduse naștere fiicei lor, într-o barcă. Este vorba de Namima, o fată născută pe o insulă din sud-estul îndepărat al arhipelahgului nipon, care este sortită de tradiția locului să îndeplinească  toată viața rolul unei miko, un fel de ocrotitoare a tărîmului morților, al întunericului.  Legea insulei, cea de care Namima va fugi în barca în care își va găsi sfîrșitul, spune următoarele:

„Prima fată născută în casa Marii Preotese, la o generație după ea, va sluji pe tărîmul luminii, iar cea de a doua fată va sluji pe tărîmul întunericului. Soarele, după ce a luminat insula la prînz, se scufundă în mare. Înconjoară o dată insul pe dedesubt, luminînd adîncul mării, și se arată din nou la răsărit. Fata cea mare va ocroti amiaza, iar fata cea mică va ocroti noaptea insulei. Misiunea ei este să păzească adîncul mării. Noaptea insulei înseamnă lumea în care trăiesc morții. Fata cea mare va naște fete, ca să nu se stingă neamul Marii Preotese. Fata cea mică nu are voie să se împreuneze cu parte bărbătească toată viața.

Așa arată schița pentru restul vieții lui Namima, o fată care devine din ce în ce mai conștientă de limitările pe care le impune (și nu doar ei) locul în care trăiește. Povestea  ei va fi strîns legată de cea a surorii ei, care va ajunge Mare Preoteasă, dar și de a zeiței pe care ajunge să o servească după moarte. În istoria ei, sfărșită cu o crimă, ca punct culminat al multor minciuni și trădări, încape, desigur, și o poveste de dragoste terminată foarte prost și plină de resentimente. Nu altfel s-a terminat povestea de dragoste dintre zeița întunericului, Izanami,și perechea ei, zeul Izanaki.

Bloody Izanami

Imagine a zeiței Izanami în cultura populară japoneză, în ipostaza morbidă, de cadavru rătăcit pe tărîmul umbrelor

Sursa

La începutul începuturilor, cei doi zei fuseseră creați, spune legenda, pentru a da naștere lumii. Numai că zeița, cea care năștea tot ceea ce avea să existe, o făcea cu prețul propriei vieți, adică nu altfel decît muritoarele. Și la una dintre nașteri a și murit, ajungînd pe tărîmul umbrelor. Izanami a venit după ea, la fel cum Orfeu a coborît după Euridice, dar tot ca el, nu a avut răbdare și a privit în urmă. Iar acolo unde s-a uitat nu era altceva decît cadavrul în descompunere al zeiței, la vederea căruia Izanami a fugit, îngrozit, punînd pentru totdeauna o stavilă între cea care-i fusese iubită și lumea creată împreună. O lume  pe care nu va înceta  s-o perpetueze, în absența zeiței, însoțindu-se cu cele mai frumoase muritoare.  Cum el va continua să dea viață, ea va jura să împrăștie moarte.

Cei doi zei fondatori din mitologia japoniei: Izanami și Izanaki

Cei doi zei fondatori din mitologia japoniei: Izanami și Izanaki

Sursa

Povestea e destul de amplă, se întîmplă foarte multe lucruri și cu mult suspans  într-un spațiu oarecum restrîns . Centrul întîmplărilor ar fi insula de pe care vine tînăra miko,  iar timplu, fiind vorba de o poveste în regimul fantasticului, nu ține seama de o cronologie liniară. Întregul nucleu al cărții vizează procesul prin care, dintr-un atașament aparent de neclintit, două entități (oameni sau zei, e cam același lucru), ajung să lucreze unul împotriva celuilalt. Pentru că unul a lucrat, mai întîi, împotriva celuilat.

Finalul e  ermetic, sau cel puțin deconcertant, dar twistul feminist al poveștii e acolo. Ultimul rînd al cărții e adresat muritorilor, care sînt îndemnați să preamărească teribila zeiță a Întunericului. „La încercările prin care a trecut ea sînt supuse toate femeile.“  Tragedia e rescrisă, mitologia revigorată cu niște tonice pop și, în multitudinea de semnificații pe care ciclul nașterii și al morții, dinamitat de eros, îl generează,  un lucru e limpede: cea care seamănă moarte și răspîndește frică pretutindeni a dat, la un moment dat și dragoste, și viață, pierzînd totul.

Metamorfozele strecurate în poveste, asemeni umbrelor pe un perete, ajung să semnifice foarte mult, chiar dacă o fac din margine, periferic, dintr-un teritoriu pe care nimeni nu vrea să fie: al resentimentelor și al morții neîmpăcate.

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *