Dacă o singură scenă erotică dintr-o carte bună este un deliciu pentru orice cititor (chiar și pentru cel mai pudibond), imaginați-vă ce festin poate fi o carte în care erosul își flutură aripile de la o pagină la alta! Elogiu mamei vitrege, de Mario Vargas Llosa, e o adevărată sărbătoare în acest sens, scriitorul peruan construind aici tărâmul împlinirii celor mai neînchipuite dorințe erotice.
O face fără stridență, atât de fin încât nici cele mai scandaloase gesturi și acțiuni descrise nu le-ai vrea excluse.
O familie din Lima este prezentată cititorului doar prin prizma dorințelor amoroase (trăiri prin care au găsit, se pare, cu toții fericirea): don Rigoberto, un bărbat între două vârste care lucrează într-o companie de asigurări, dona Lucrecia, cea de-a doua lui soție, și Alfonso, băiețelul lui don Rigoberto din prima căsătorie, care tocmai a trecut de prima comuniune. Cu toții se dedau la cele mai neînchipuite jocuri erotice – care în fiecare zi îi amuză “îmbogățind existența cu noutate și bună dispoziție” -: cei doi soți, în patul conjugal, dona Lucrecia și Alfonso – alintat, Alfoncito – pe tărâmul inocenței, la inceput, iar apoi pe cel al păcatului. Don Rigoberto își iubește soția cu toate simțurile; ea îi e regină în viața de zi cu zi, dar și în fantezii, unde amândoi devin personaje istorice și mitologice învăluite în diafanul aer al dragostei trupești – există, de altfel, în carte, mici capitole dedicate unor astfel de figuri în care se deghizează pe rând personajele lui Llosa (Candaules, regale Libiei, zeița Diana, amorașul etc. – toate prezente și prin ilustrații ce redau mari picturi din istoria artei).
Rege și regină, zeu și zeiță, soț și soție, cei doi îndrăgostiți se dăruiesc unul altuia în fiecare noapte cu pasiune, trăiesc fiecare zi din viață hrăniți de aceste repetate descătușări ale trupului și ale minții. Sunt niște vicioși frumoși care fac din viața lor sexuală o adevărată artă din care se înfruptă neîncetat.
“Ne-am pierdut numele și prenumele, fața și părul, respectabila aparență și drepturile civile. Dar am câștigat magie, taină și mulțumire trupească. Am fost o femeie și un bărbat și acum suntem ejaculare și o idee fixă. Am devenit sacri și obsesivi” – astfel descrie, la un moment dat, dona Lucrecia, forma pe care o căpătase viața lor de cuplu.
Don Rigoberto își închină simțurile și timpul soției lui dragi – cu care spune că a început adevărata lui viață – pregătindu-se cu minuțiozitate înaintea fiecărei partide de amor. Llosa insistă pe acele obiceiuri firești în viața fiecărui om pe care personajul lui le transformă în adevărate ritualuri: tăiatul unghiilor de la mâini și de la picioare cu o atenție deosebită – încetineala gesturilor îi oferea o adevărată plăcere, dar îl și fereau de panarițiu -, defecarea și spălatul ulterior pe fund, falus, testicule, pubis, îngrijitul subsuorilor (chiar de mai multe ori pe zi) etc. Don Rigoberto face toate acestea cu o plăcere nebună, fiecare astfel de acțiune e pentru el un afrodisiac.
“Această grijă atât de sârguincioasă față de trupul lui nu țintea să-l facă mai dichisit sau mai puțin urât,… – explică autorul -, ci îl făcea să simtă că astfel stăvilea prin ceva crunta lucrare a timpului, că astfel înfrâna sau întârzia fatidica deteriorare impusă de mârșava natură pentru tot ce există”.
Dona Lucrecia, care tocmai împlinise 40 de ani, e o femeie fericită, proaspătă soție a unui bărbat care o adoră, și mamă vitregă a unui fiu care, se pare, a acceptat-o ca pe a doua lui mamă (temerea ei cea mai mare înainte de căsătorie era aceea de a nu fi îndrăgită de Alfonso, băiețelul despre care prietenele o avertizaseră că poate fi un obstacol real în calea fericirii ei în acea familie).
Dacă fanteziile lui don Rigoberto se construiesc numai în jurul soției, cele ale donei Lucrecia ajung să fie stăpânite și de Fonchito, pruncul frumos, cu bucle aurii, ochi și râs nevinovat, demonul ispititor care își duce încet încet mama vitregă spre păcat – o sărută, o mângâie, o urmărește pe furiș când face baie, dona Lucrecia ajungând în cele din urmă să comită incest. Trupul ei ajunge să ardă ca o făclie, nu doar la atingerile soțului, ci și ale băiatului, atingeri care, la început par nevinovate, dar care devin din ce în ce mai evidente, amorașul – “copilașul pe care pictorii renașcentiști îl adăugau în scenele de alcov pentru că, în contrast cu această puritate, părea mai plină de ardoare lupta amoroasă” – transformându-se încet încet într-un cuceritor.
Evindent, este o interpretare, pentru că Llosa nu spune clar nicăieri acest lucru, nici măcar la finalul cărții, când deducem că relația sexuală dintre mamă și fiu a fost demascată printr-un eseu scris de Fonchito, intitulat “Elogiu mamei vitrege” și înmânat tatălui, care o alungă pe dona Lucrecia din casă. Nu doar acțiunile ciudate ale pruncului – își amenință mama vitregă că se sinucide dacă aceasta nu-i arată iubirea – sau îndoielile donei Lucrecia cu privire la comportamentul lui te conduc spre o astfel de variantă, ci și ochiul inteligent al Justinianei, slujnica din casă care vede și aude (aproape) tot și care spue despre Fonchito că “nu era un copil, ci o făptură mai vicleană și mai contorsionată decât toți bătrânii pe care-i cunoștea”.
Oricare ar fi adevărul legat de Fonchito, un lucru e clar: doi oameni care reușiseră să găsească fericirea la o vârstă la care mulți renunță s-o mai caute, s-au trezit căzuți din raiul pe care singuri și-l construiseră. Își dorea dona Lucrecia mai mult de-atât? Nu putea rezista tentației de-a descoperi un al doilea rai? Spera astfel la un soi de desăvârșire? “Despicată în două de cuțitul dragostei ca o turturică. Lentă masturbare, eu. Șiroi de seve, eu. Labirint și senzație, eu. Ovar magic, sămânță, sânge și rouă din zori de zi, eu”, așa se autodefinește dona Lucrecia, femeia încătușată de tentații.
Sunt întrebări cu care rămâi. Sunt judecăți pe care ești tentat să le faci mai mult decât oricui acestei femei. Însă, dincolo de chestiuni moraliste și de lecții de viață, ai certitudinea că romanul lui Llosa e, nu doar un superb roman erotic, ci și un elogiu adus femeii de pretutindeni și de oricând, infinitei sale puteri de dăruire, farmecului său, slăbiciunii și neputinței sale.
Surse foto: andreeatoma.blogspot.ro, larepublica.pe, theguardian.com, culturacolectiva.com, spainisculture.com
Elogiu mamei vitrege, de Mario Vargas Llosa, poate fi comandată și pe pe librăria online Cărturești – de aici.
