Prezentă pentru a treia oară în România, Olga Tokarczuk, o pasionată călătoare, pentru care călătoria reprezintă o experienţă esenţială a scriiturii, a primit, pentru romanul Rătăcitorii, cel mai prestigios premiu din Polonia, Nike, romanul fiind tradus apoi în peste douăzeci de limbi. Am stat de vorbă cu Olga Tokarczuk (la bază psiholog), despre condiţia femeii ca scriitor, despre sensul metaforic al călătoriei şi despre o anume psihologie a călătoriei.
Rătăcitorii este un roman care se abate de la forma clasică a romanului, merge pe o linie postmodernă, cu multe divagaţii şi inserţii. Pentru dvs., ce contează mai mult într-o poveste: fapticul sau descrierea, divagaţiile, înfloriturile, ca în poveştile cu tentă arabă, aşa cum sunt multe din Rătăcitorii?
Încerc să nu fac niciodată diferenţa dintre conţinut şi formă. Consider că ceea ce vreau să transmit îşi găseşte propria formă. De aceea, atunci cînd scriu o carte nouă, îmi fac notiţe. Cel mai mult aştept pînă apare ceea ce eu numesc glasul interior, adică acel mod unic, specific poveştii pe care vreau s-o scriu şi care să-mi permită să-i dau o anumită formă. Nu eu sînt cea care alege forma, ci ea îmi este impusă de acest glas.
Pe aceeaşi notă a atracţiei faţă de ceea se abate de la normă, mi-a reţinut atenţia o frază: „Aliatul meu, ca al oricărei femei, devine timpul“. În general, cel puţin pentru o femeie, timpul este ceva de temut. El devine însă un aliat în actul scrierii?
Şi în Polonia s-a făcut vîlvă în jurul acestei fraze, prin care am vrut să spun că, în societatea noastră, femeia este mai degrabă percepută prin aspectul ei exterior. O femeie care îmbătrîneşte încetează să mai fi vizibilă pentru cei din jur, e ca şi cum dispare, şi de aceea devine un observator ideal, nimeni nu o vede. Deși ea poate să-i vadă pe ceilalţi. Este ca un ochi care merge peste tot, se plimbă, vede orice.
Într-una dintre povestirile din carte, personajul preferă să nu-şi spună „scriitoare“, ci „scriitor – la genul masculin sună mai serios“. Este o afirmaţie ironică sau consideraţi că în literatură încă se fac astfel de judecăţi de valoare?
Bineînţeles, am fost ușor ironică, ba chiar și puțin malițioasă. Pe de altă parte, pot spune că simt şi o solidaritate emoțională faţă de scriitoare, dar mi-aş dori ca romanele mele să fie abordate la modul serios, ca şi cum aş fi un scriitor. Încă se mai fac în literatură genul acesta de evaluări: în Polonia, literatura pentru femei este văzută ca fiind mai puţin serioasă. E ca şi cum se presupune din start că literatura pentru bărbaţi este cea adevărată, iar femeile se alătură doar la periferie, considerîndu-se că scriu lucruri mai frivole.
Deci femeile scriu pentru femei, iar bărbaţii pentru bărbaţi?
Nu, bărbaţii scriu pentru toată lumea, pentru că se presupune că ei scriu la modul serios. Dar femeile scriu pentru femei (aşa cum sînt revistele pentru femei). Şi eu realizez că 80% dintre cititorii mei sînt femei. Eu cred că cititoarele sînt cele importante, pentru că, de pildă, în secolul al XIX-lea, fără femeile care citeau literatură, nu s-ar fi născut romanul.
Ce locuri v-au marcat cel mai mult experienţa scriiturii?
În Islanda am simţit că găseşti ceva ce a dispărut din restul lumii, și anume prezenţa uriaşă a naturii. De altfel, locuitorii cred că rocile sau crîngurile sînt pline de prezenţa divinului. Şi chiar dacă eşti ateu, aşa cum sînt eu, te simţi copleşit de senzaţia unei anumite prezenţe. În Islanda se întîmplă ca, atunci cînd construiesc autostrăzi, constructorii să găsească în calea lor o piatră, în care consideră că locuiesc spiriduşii. Și atunci inginerii schimbă traseul autostrăzii, ca să protejeze piatra care este căminul spiriduşilor. Pentru noi pare ceva amuzant, dar în Islanda găsim această îmbinare între ştiinţă şi sensibilitatea animistă.
Într-o epocă în care putem afla orice, aproape instantaneu, despre orice loc din lume, mai putem vorbi despre o adevărată „descoperire“? Cum putem evita imaginarul prestabilit?
Sînt o multitudine de lucruri pe care încă le putem descoperi, întrucît adevărata revelație nu constă în dezvăluirea noului absolut, ci în faptul de a privi lucruri bine-cunoscute, dar dintr-o altă perspectivă. Dacă într-o călătorie, depinzi de un ghid şi nu te abaţi de la el, nu afli nimic nou. Eu cred că, de fapt, oamenii, în călătoriile lor, încearcă să găsească confirmarea a ceea ce citesc în ghidurile de călătorie, nu încearcă să decopere ceva nou. Poate au nevoie de siguranţă, ca, de exemplu, mulţimile care vin în faţa Monalisei doar pentru a se convinge că există cu adevărat. Poate le conferă un anumit sentiment de siguranţă, dar cîţi oare privesc alături, să vadă alte aşa-zis tablouri mărunte, care ar putea fi cel puţin la fel de interesante?
Priviţi călătoria într-un sens mai profund decât cel al simplei relaxări. Vorbiţi chiar despre o psihologie a călătoriei, prin care omul e văzut în mişcare, pentru că astfel poate fi descris convingător. Consideraţi că nu poate exista o altă psihologie decât psihologia de călătorie?
Mi se părea că nu poate să existe o carte despre călătorii fără o bază ştiinţifică. Eu, prin formarea profesională, sînt psiholog, şi îmi dau seama ce importanţă are genul acesta de ştiinţă, care te ajută să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă. Dacă ar fi să ne gîndim la călătorie metaforic, din punctul A care înseamnă naşterea, pînă în punctul B, care înseamnă moartea, putem spune că această psihologie a călătoriei îşi găseşte raţiunea de a fi.
În Rătăcitorii, vorbiţi despre două tipuri de perspective: perspectiva broaştei şi vederea panoramică a păsării în zbor. În care dintre aceste perspective vă situaţi?
Mă situez în ambele, cred că este nevoie de o mare abilitate să treci de la o perspectivă la alta. I-aş învăţa pe copii, la şcoală, să deprindă abilitatea de a-şi schimba perspectiva de la caz la caz. Şi atunci am vedea că aceleaşi lucruri, privite din perspective diferite, pot apărea altfel.
Vedeţi mişcarea perpetuă ca fiind salvarea – de extremisme, de mecanizare, de încremenirea spiritului. Ce înseamnă mişcarea în contextul unei epoci ale cărei aspecte, de la paşapoarte la carduri sau reduceri de preţuri, sînt descrise nu ca oferind stabilitate, ci o sentinţă?
Cred că esenţa vieţii e mişcarea şi toate aceste pauze cînd nu ne mişcăm au scopul de a ne lăsa să tragem suflul pentru a merge mai departe.
Traducerea a fost asigurată de Cristina Godun (traducătoarea cărţii), Institutul Polonez din Bucureşti.
