Bookaholic

Science fiction, fantasy, basm modern sau chiar post-modern, Fairia începe clasic, cu o navă spaţială care eşuează pe o planetă necunoscută, dar ciudat de familiară. Astronauţii se transformă în eroi exploratori ai unei lumi care ar semăna cu vechiul Pămînt, însă cu legi şi locuri mult mai imprevizibile şi mai înşelătoare. În momentul în care în scenă apar un centaur bătrîn şi sentimental, un prinţ de benzi desenate şi o superbă vrăjitoare blondă şi rea (cel puţin la prima vedere), realitatea se dă cu totul peste cap: stîncile vorbesc şi se luptă în duel, corăbiile plutesc pe nisip, răsar de nicăieri cavaleri în armură şi, din cînd în cînd, la graniţa dintre vis şi trezie, imagini dintr-o viaţă paralelă a aceleiaşi expediţii sugerează o poveste în oglindă, la fel de reală ca aceea pe care o deapănă peste ani singurul martor rămas în viaţă al călătoriei.

„Printre personaje de basm – unele înduioşător de simpluţe, ca în B.D.-uri – şi peripeţii «care mai de care», iată-mă regăsind o greu definibilă stare de graţie. Ca şi atunci cînd am citit Micul Prinţ? Sau Povestea fără sfîrşit? Sau, într-un fel, Un yankeu la curtea regelui Arthur?” (O. Nimigean)

„Fairia – o lume îndepărtată”, de Radu Pavel Gheo – fragment

Ediţie revizuită
Prefaţă de O. Nimigean
Ediţie de buzunar
Colecţie „Top 10+”
Editura Polirom
Carte publicată şi în ediţie digitală
224 p.

Umbra care tăbărîse peste el era una din cabalinele umane pe care le văzusem. Făptura zăcea în ţărînă şi sufla greu, scîncind în continuare, cu picioarele tresăltîndu-i la fiecare răsuflare. Ne-am apropiat. Ne-am uitat la ea.
— O fi păţit ceva! i-a trecut prin cap prinţului şi ne-am aplecat asupra cabalinei, cu mare grijă, fiindcă o copită din aia, bine ţintită, ne putea găuri ţeasta.

Am remarcat că Albin se ţinea pe undeva prin spatele lui Devi Salla. Nu-i trecuse oare spaima? Ceilalţi se înşirau în cerc, iar eu m-am nimerit la capul creaturii şi m-am holbat destul de curios, fiindcă trupul de cal cam costeliv, acoperit cu păr scurt, maroniu, se continua surprinzător cu un tors alb, supt, şi un cap de bărbat, cu plete şi barbă lungi, încîlcite una într-alta, cu o faţă ridată, albicioasă. Un chip de bătrîn ca al tuturor bătrînilor, numai că de abdomenul scobit, cu pielea zbîrcită şi muşchii fleşcăiţi, atîrnîndu-i pe braţele incredibil de lungi, se lega trupul de cal. Mai practic, medicul nostru, Sandrelli, se aplecase deja asupra lui şi pipăia nişte pete întunecate, greu de distins în semiîntuneric. Numai ce a apăsat cu degetele pe undeva, printre coastele ieşite în afară ale dihaniei, şi am auzit din nou vaierul acela prelung, iar ciudăţenia a început să dea din picioare, vînturînd frunzele uscate de sub ea. Oamenii mei s-au ferit la vreme, iar Brave Soul rămăsese oricum la distanţă. Nu-i plăcea făptura.

— Cuminte, cuminte… a încercat doctorul să o liniştească, folosind tonul blînd al vindecătorului, în timp ce cotrobăia prin trusa de care nu s-ar fi despărţit niciodată. Stai cuminte, cuminţel, că nu-ţi fac nimica, nimica rău, numai stai aşa, liniştit, aşa, liniştit…

Vorbea, iar mîinile i se mişcau repede şi eficient, pansînd rănile bătrînei cabaline, răni numai de el ştiute. Ciudat, incredibila făptură se supuse vocii doctorului sau se lăsase îmblînzită de tonul ei liniştitor. Nu se mişcă pînă cînd acesta nu o – sau nu îl – bătu cu palma pe şold, acolo unde se termina trupul de cal, spunînd:

— Gata, bătrîne! Te-am făcut ca nou. Acu’ du-te şi zburdă… dacă te mai ţin balamalele.

Cabalina făcu o sforţare şi se ridică. Atunci Douglas Pei, străfulgerat de o idee, se întoarse spre prinţ şi-i spuse, pe un ton de glumă:

— Brave Soul, tu tot ai rămas fără cal. De ce n-ai urca pe animalul ăsta?

Prinţul dădu din cap că nu şi se trase mai departe. Clar, nu-i plăcea ideea. Nici fiinţa nu-i trezea entuziasmul; cred că se şi temea puţin de ea. De el. Douglas Pei, care nu părea să fie prea impresionat de ciudăţenia ce nimerise printre noi, insistă.

— Să-mi piară vederea ochilor şi tăria braţelor dacă m-oi urca pe o păcăleală ca asta! izbucni prinţul.

— Ei na! auzirăm o voce ţîfnoasă. Ţi-ai găsit isteţul!

Nu m-am mai mirat foarte mult. De cînd auzisem un saurian rugîndu-ne să-l ajutăm, îmi pierdusem mult din putinţa de a mă lăsa uimit. Aşa credeam atunci, fiindcă ce mi-au văzut ochii mai tîrziu… Oricum cabalina se scutură revoltată şi începu să bombăne:

— Ia uite, marele viteaz! Nici nu şi-a şters mucii de la gură şi are pretenţii! Da’ ce crezi tu, scursură de erou, că eu mă las călărit aşa, cum vrea fitecine? Eu nu m-am dat în lături să mă înfrunt cu toţi eroii pe care zeii i-au trimis în calea mea. Şi-au fost cîţiva… Pe mine nu s-a urcat nimeni, niciodată. N-o să ajung acum gloaba ta.

Jignit, calul uman se întoarse cu spatele la Brave Soul, scuturîndu-şi coada cu furie. Nu se prea plăceau ei doi. Ori, poate, aşa cum zisese Nicky, nu încăpeau în aceeaşi lume. Cu toate astea, atunci cînd am plecat, fiinţa aceea s-a luat după noi, păstrîndu-se la o distanţă destul de mare, dar fără să ne piardă din ochi. M-am gîndit că-l bătuseră şi alungaseră ai lui, poate era prea bătrîn ca să mai aibă nevoie de el, aşa cum nici de noi nu mai avea nevoie nimeni. O gaşcă de rătăciţi, asta eram. Nici prinţul n-a mai zis nimic despre el, ca şi cum nu l-ar fi observat. Bine şi-aşa. Singurul care se ţinea mai aproape de omul-cal era Matty, pilotul principal de pe Skylark. Puştiul fusese impresionat de făptură şi acum încerca parcă să se facă remarcat de ea… de el. Treaba lui!

Eu unul am fost fericit cînd ne-am pomenit într-o poieniţă cu iarbă înaltă şi moale, iar Brave Soul a spus că am putea să rămînem acolo peste noapte, deşi nu-i plăcea ideea. Era de părere că ar fi fost mult mai bine să fi ieşit din pădure. Dar ne simţeam cu toţii mult prea obosiţi, se înnoptase de-a binelea, iar luminile individuale nu ne-ar fi ajutat cine ştie ce. Umbrele din noapte sînt înşelătoare, am învăţat-o pe pielea mea după ce m-am poticnit de vreo zece ori.

Despre Radu Pavel Gheo

Radu Pavel Gheo (n. 1969, Oraviţa) a absolvit în 1994 Facultatea de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara, după care a lucrat ca profesor, redactor radio şi redactor de revistă în Iaşi şi Timişoara. În 2001 emigrează în Statele Unite, dar revine în ţară după un an. În perioada petrecută în Statele Unite (2001-2002) a muncit ca vînzător la un fast-food, la un magazin alimentar şi la o librărie Barnes & Noble. Experienţa americană e relatată în priză directă în volumul Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a, apărut la Editura Polirom.

A publicat pînă în prezent mai multe volume: Valea Cerului Senin (Athena, 1997), Despre science fiction (Omnibooks, 2001; Tritonic, 2007), Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a (Polirom, 2003; 2004; 2013), Românii e deştepţi. Clişee mioritice (Polirom 2004; 2006; 2014), DEX-ul şi sexul (Polirom, 2005), Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism (Polirom, 2008, volum coordonat de autor împreună cu Dan Lungu), Numele mierlei (Polirom, 2008), Noapte bună, copii! (Polirom, 2010).

Radu Pavel Gheo este inclus în mai multe antologii de proză şi reviste de cultură din ţară şi străinătate. O serie de texte de-ale sale (proză scurtă şi eseuri) au fost traduse în engleză, franceză, germană, maghiară, sîrbă, slovenă, poloneză. A scris o piesă de teatru, Hold-UP Akbar sau Toţi în America, pusă în scenă de Teatrul Naţional din Timişoara în stagiunile 2007-2008 şi 2008-2009.

Printre premiile literare obţinute de autor se numără: premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Timişoara (2004, 2006, 2011), premiul „Pro-Cultura Timisiensis”, premiul Uniunii Scriitorilor „Andrei Bantaş” pentru traducere (2007), premiul naţional de proză „Ziarul de Iaşi” (2011), premiul „Romanul anului” acordat de revista Tiuk! (2011) etc.

În prezent Radu Pavel Gheo trăieşte în Timişoara. Este redactor de carte şi traducător la Editura Polirom şi redactor la revista timişoreană Orizont. În 2003 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 2005 – membru al PEN Club România.