Foarte bine scrise, cu o scriitură închegată și îngrijită, fără a ajunge să pară pedantă, povestirile Ancăi Vieru din volumul Felii de lămâie sunt mici bijuterii șlefuite cu grijă și atenție. Într-un stil lejer care te face să intri ușor în povestire, dar să ieși greu, cartea efectiv te scoate din lume. Eu am luat-o după mine în tramvai și în metrou crezând că-mi va fi mai ușor să citesc proză scurtă cât sunt pe drumuri, însă trebuie să mărturisesc un fapt surprinzător, și anume că am avut dificultăți să mă racordez din nou la realitate după ce terminam o povestire. Inițial, am crezut că a fost o întâmplare, însă după câteva povestiri, am decis să pun cartea în geantă și am terminat-o acasă ca să fiu sigură că nu uit stația la care trebuia să cobor. Nu știu de ce mi s-a întâmplat asta, a fost un sentiment straniu și pentru mine, însă cumva Anca Vieru a reușit ceea ce ar trebui să facă orice carte: să mă scoată din timpul profan al devenirii și să mă aducă într-un alt timp (e pretențios dacă spun sacru?), al revelației să-i zicem.
Povestirile sunt foarte diverse ca tematică, deși unele subiecte sunt recurente (urmărirea acelorași oameni înainte și după decembrie ’89, relațiile complicate de familie, de iubire, vechi amintiri din copilărie care-și găsesc drum către suprafața conștiinței, interpretarea viselor). Trebuie să spun că mie mi-au plăcut foarte mult ca scriitură, însă nu întotdeauna ca subiect. Unele mi s-au părut puțin forțate, mai ales cele în care se narațiunea glisează spre irațional sau spre fantastic sau când se încearcă includerea viselor povestire și interpretarea lor (dar asta e și o chestie subiectivă, mi se pare foarte dificilă redarea viselor în ficțiune; e mai ușor și mai convingător să o faci în film, decât în literatură).
De fapt, volumul este destul de inegal și de eterogen, povestirile par niște exerciții stilistice în care cineva „își încearcă condeiul”. Anca Vieru experimentează diferite stiluri de scriitură și de narare, imaginând naratori de vârste și sexe diferite, cu experiențe de viață variate pornind de la care se nasc modalități diferite de narare. Când vorbești despre slujbă, despre dragoste sau despre trecutul comunist, dacă ai o bătrână de 60 de ani sau un tânăr de 30, povestirea nu doar că relatează altfel de întâmplări, dar se construiește altfel, cu un alt fel de adresare, cu altfel de cuvinte, cu un alt ritm. Iar această parte îi reușește de minune autoarei. Părerea mea e că, deși acesta e un volum de debut, avem de-a face cu o scriitură matură și puternică, dar, în același timp, cursivă și nepretențioasă.
Mie mi-a plăcut cel mai puțin chiar povestirea care dă titlul volumului, Felii de lămâie, un monolog la persoana I în care nu auzi decât gândurile rostite cu voce tare ale personajului principal și trebuie să recreezi singur realitatea pornind de la ele, și cel mai mult o povestire amuzantă, Zâni și Iubi, aparent superficială, dar care ascunde printre rânduri o lume complexă și uimitoare, alcătuită mai mult din detalii decât din fapte. O surpriză plăcută, și diferită de restul volumului și ca tematică și ca scriitură, a fost Dincolo de ușă, un mic intermezzo britanic (restul povestirilor sunt ori în România, ori despre români) unde o întâlnim ca personaj pe o oarecare Miss Marple și pe Agatha Christie.
Scriitură frumoasă și îngrijită, într-un stil matur, pe deplin format, fără sincope, personaje reușite, o foarte bună analiză a complicatelor relații între oameni (fie că e vorba de cupluri, de relații de familie, de cunoștințe vechi sau întâmplătoare), o punte necesară între lumea de dinainte și lumea de după decembrie ’89, nu falia oglindită până acum în filme și cărți, ci continuitatea dintre cele două lumi (și cu bune și cu rele: amintiri recuperate, frustrări înăbușite, existențe frânte și veleități de proaspăt îmbogățiți, himera Occidentului și a vieții de dincolo, care încă ne bântuie), Felii de lămâie e o minunată cură de literatură bună, care ar trebui luată în doze mici și cu pauze pentru reflecție între povestiri.
Volumul este impecabil alacatuit, textele sunt slefuite pana la diamant, iar povestirile chiar SUNT egale ca valoare.
Paragraful cu visele “greu de redat” in literatura, mai usor de redat in filme il consider neavenit, putea lipsi din “recenzie”. E impresionism 100%.
Într-adevăr, este un volum foarte bun și foarte îngrijit, iar subiectivitatea comentariului referitor la reflectarea viselor în proză mi-am asumat-o și eu în recenzie.