Cunoscutul scriitor Radu Cosaşu – autorul seriei de Supravieţuiri (povestiri de „supravieţuire” în comunism), reeditate la Editura Polirom (revăzute şi rearanjate de scriitor) – a publicat recent ultimul volum al seriei, intitulat cât se poate de sugestiv Viaţa ficţiunii după o revoluţie. E un volum aşteptat, fiindcă Radu Cosaşu – cunoscut publicului larg, după ’90, ca jurnalist la Dilema veche, unde deţinea rubrica literară plină de savoare „Din vieaţa unui extremist de centru” – s-a retras, acum câţiva ani buni, din presă tocmai pentru a încheia Supravieţuirile, adăugându-le voletul lor postdecembrist.
În această carte (semnată dublu, cu numele de scenă şi numele său evreiesc, Oscar Rohrlich), un volum de excepţie, scris în timp, din anii ’90-2.000 încoace, Cosaşu include şi texte apărute în cadrul rubricii sale din Dilema veche (cum ar fi devastatorul lui text Rugă, apărut în Dilema veche pe 14 ianuarie 2001, în care exultă postdecembrist, la vederea fostului şef al cenzurii cumpărându-şi Dilema… de la chioşc), dar el face mai mult decât atât: în a doua parte a cărţii, „extinde” teritoriul ficţiunii către o zonă ideologică şi politică, în postcomunism.
Ambele secţiuni ale cărţii ficţionalizează – cum numai Cosaşu ştie s-o facă – biograficul, punînd în scenă, într-un joc epistolar, o serie de personaje „inexistente” („fiul inexistent”, „mama inexistentă” a acestuia, prieteni ai fiului şi foste iubite ale tatălui „inexistente” ş.a.m.d.), alături de altele „perfect existente”, într-o superbă comedie livrescă, în care epistolierii se citesc reciproc şi îşi răspund unul altuia. Sarea şi piperul, în prima parte a cărţii, rezidă în aventura xeroxurilor după textele comuniste de tinereţe ale tatălui, trimise fiului din Groenlanda de către fosta iubită (fiică, şi ea, de colonel de Securitate), aventură dublată de clasicul conflict de generaţie tată versus fiu; iar în partea a doua – în seria de scrisori trimise, în postcomunism, de fostul şef al cenzurii Reznicek lui Oscar Rohrlich (cel din urmă – fost marxist din convingere, în tinereţe).
Proza cosaşiană este, prin excelenţă, o proză livrescă, ce se hrăneşte din citatul cultural („citatomanie”, spune undeva un personaj), o proză de rafinament, născută din intimitatea cu textele marilor scriitori preferaţi (cu predilecţie ruşi şi cehi, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Cehov, Turgheniev, Kundera, dar şi Babel, Nabokov, Graham Greene, dar şi Flaubert, Stendhal etc.). La nivel stilistic – iar marca lui Cosaşu este inconfundabilă –, ea pune în joc o frivolitate de tip franţuzesc, în acel verbiaj volubil, versatil, evitînd drama, după modelul conversaţiei de salon. Pe de altă parte, modelul acestei conversaţii este şi unul autohton, bucureştean-caragialesc, cât se poate de balcanic.
Radu Cosaşu topeşte cu măiestrie toate aceste influenţe livreşti, în pagini absolut savuroase. Iată, de pildă, câteva replici din prima parte a cărţii, intitulată „Radu Cosaşu şi fiul său inexistent” – secţiune dedicată, în principal, epistolarului tată-fiu, dar cu diverse alte intervenţii epistolare, printre care cele ale „mamei inexistente” a „fiului inexistent”: chestionat de fiul imaginar în legătură cu despărţirea de mama lui, tatăl îi relatează secvenţa (ficţională, desigur) a trădării mamei, „vitriolat de această scenă, nici citită şi nici văzută la cinema, ţâşnită din real cu o forţă a autenticităţii pe care numai maică-ta o deţinea…”. După care, la rândul său, tatăl îl apostrofează: „Ai vrut să ştii cum a fost despărţirea de maică-ta, inexistenta – ai aflat-o în cele mai mici amănunte, singurele care contează. Brassens m-ar înţelege. Tu?”, şi semnează: „Autorul tău…”.
Dacă mai sus tratează ludic şi ironic tribulaţiile unei relaţii amoroase, în altă parte, Cosaşu ilustrează – cu aceeaşi savoare – sinuozităţile relaţiei tată-fiu. La un moment dat, el îi scrie fiului, jumătate în glumă, jumătate în serios: „Tată banal, ar trebui să fiu mulţumit că am un băiat care nu se joacă în sentimentele sale, dotat deja cu un anumit simţ al tragicului, pe care – categoric – nu de la mine l-a moştenit, ci de la maică-sa. (…) m-ai făcut să retrăiesc îndelunga comedie pe care am jucat-o cu cei mai buni prieteni ai mei, prin anii ’70-’80 şi chiar după ’90. Zic comedie nu pentru a o bagateliza; o comedie – în practica zilelor mele printre oamenii vii – e tot ce poate fi mai grav, mai consistent, mai salubru de trăit.”
Aceasta ar fi o bună introducere pentru partea a doua a cărţii, unde concertul de voci ameţitor al diverselor personaje imaginare se reduce la una singură, vocea fostului şef al cenzurii, pensionar bolnav, care-l citeşte pe Oscar Rohrlich/Radu Cosaşu în Dilema veche şi, împins probabil de devastatorul lui text Rugă (apărut în Dilema veche), se apucă să-i scrie o serie de episole la care cel din urmă nu-i răspunde niciodată, doar va semna la final, la moartea lui Reznicek, o „Notă informativă a unui martor ocular“ şi o „Addenda“. Prin vocea – culmea – acestui fost cenzor, ni se propune un necruţător proces de conştiinţă al intelectualilor români, lipsiţi în genere, spune el, de onestitate, de puterea de a-şi face o „autocritică”, aşa cum îşi făcuse, încă din anii ’50, Edgar Morin, devenit antistalinist, dar nerenunţînd la idealurile lui de stînga (sau Camus etc.). Sunt taxate astfel oportunismul, lipsa de conştiinţă, de principii a intelectualului român, devenit, de pildă, peste noapte din comunist acerb un anticomunist la fel de virulent: „Nu există autocritici serioase la intelectualii români, de dreapta sau de stînga – îi scrie el din spital, în pauză de analize şi medicamente. Există oportunisme, justificări – problema cea mai gravă este de ce nu avem autocritici”.
O altă secvenţă interesantă a cărţii – tot prin implicaţiile morale şi politice în postcomunism –, este şi aceea a Pieţei Universităţii, în care apar personajul („perfect existent”) Mihai M. şi cele două iubite ale sale, Mihaela şi Ioana – cele două au atitudini contrare în privinţa solidarităţii cu ceea ce se strigă în Piaţă (anti-Iliescu). E un episod care problematizează, la rândul său, schematismul atitudinii anticomuniste imediat după ’90, atitudine în numele căreia unii justifică existenţa unei „uri juste” şi a unor cruzimi ce nu fac decât să schimbe tabăra politică, păstrând în continuare virulenţa şi maniheismul de dinainte de ’89.
Viaţa ficţiunii după o revoluţie este o carte de excepţie a literaturii noastre contemporane, care închide seria Supravieţuirilor cosaşiene. Deopotrivă frivolă şi gravă, cartea lui Cosaşu este o partitură inconfundabilă, un fel de „marcă înregistrată”, de marcă de autor – a se degusta!
Radu Cosaşu, Viaţa ficţiunii după o revoluţie, Editura Polirom, Colecţia „Fiction Ltd“, Iaşi, 2016.
Cumpără cartea din librăria online Cărturești!
