Bookaholic

Cu cine se sfătuieşte Filip Florian cînd alege o carte, ce crede  că e strîmb în presa culturală de la noi  şi de ce blogurile de cărţi sînt mai influente decît revistele . Citiţi despre toate astea, despre timpii scrisului şi ai lecturii, dar şi despre despre recordul României în materie de gazetărie literară, în cel mai recent interviu pe care ni l-a acordat.

 A fost Toate bufniţele mai greu de scris, comparativ cu celelalte romane?

Nu, a fost în ritmul meu natural. Gîndind aşa, pe o perioadă lungă, cu toate poticnelile, cu toate pauzele date ori de carte, ori de viaţa mea, ori de viaţa largă, în general, cam tot atît timp mi-a luat orice carte. Pînă la urmă asta e, nu trăieşti doar să scrii. Viaţa e viaţă, cu multe alte lucruri, încît, oricît ai calcula zilele şi săptămînile, n-ai cum să nu ţii cont că de-a lungul scrierii unui roman se întîmplă o mie de poveşti, unele ducîndu-te la pauze de o lună, de şase luni, de un an.

Şi la Degete mici am avut o pauză, la un moment dat, de un an de zile. Aia fost viaţa mea de atunci, n-aveam ce să fac. În anul ăla nu puteam să scriu o virguă, nici nu-mi doream să scriu o virgulă sau un cuvînt, nu simţeam nevoia. Pur şi simplu mintea mea nu mai stătea la scris. Aşa încît, repet, oricum aş lua-o, e cam acelaşi lucru. Fireşte că eu încă visez la situaţia ideală cînd poţi termina o carte în cîteva luni, dar pînă la urmă trebuie să fiu cinstit, şi cunoscîndu-mă deja destul de bine, cred că ăsta e ritmul meu natural şi n-am încotro.

În afară de ritmul în care le-ai scris, ce puncte comune ai mai găsi între  cărţile tale?

Asta chiar nu ştiu. Sînt sigur că există. Oricît aş zice că am nevoia unei noi provocări, şi stilistice, şi de fapte şi de istorii, şi de abordare, şi de construcţie, e o nevoie de-a mea, fără de care nu pot să mă arunc trup şi suflet într-o nouă carte. Dar evident există multe  lucruri comune, fiindcă totuşi sînt scrise de acelaşi om. Nu încerc eu să le descopăr. Eu am făcut ce am putut scriindu-le. Să le analizez mi-e imposibil. Am mai spus-o : nici măcar nu le recitesc.

În momentul în care le-am dat la editură, relaţia mea cu ele s-a terminat definitiv. Singurele momente de reapropiere sînt cele de la lecturile publice, cînd n-ai ce face, trebuie să deschizi o carte sau alta, dar aleg atunci, înainte cu un sfert de oră. De obicei, în graba aia cînd te îmbraci, cînd veşnic eşti în întîrziere, frunzăresc iute, cad pe un fragment şi ăla e. Dar să-mi citesc romanele cap coadă, nu.

Credit foto Mircea Struţeanu

 Cum ai procedat cu Luca, fiul tău în privinţa cărţilor? Ai încercat să-i faci recomandări?

Da, la început, da. O vreme a citit ce citesc puştii, genul ăsta, fantasy. Le-a devorat. Are şi acum o bibliotecă care geme. Astea în general sînt foarte scumpe. Ca orice lucru pentru copii, în loc să fie mai ieftine, sînt cele mai scumpe. Niciodată n-am să înţeleg de ce un pantalonaş minuscul, pe care oricum un copil nu-l poate purta decît două luni, costă de trei ori mai mult decît un pantalon pentru mine, făcut din acelaşi material.

Dar, în fine, trec peste mizeria asta de business, însă am avut marele noroc că multe sînt primite cadou, aşa încît nu m-am ruinat cumpărîndu-le. După care, de la un punct încolo, el, pe cont propriu, a trecut la – cum zicea pe atunci! – cărţi serioase, pentru oameni mari. Şi norocul a fost că a citit una, două care i-au plăcut teribil, după care s-a rupt total de chestia cu fantasy. Acum citeşte parte-n parte cu mine şi cu Mirela, ne cam dăm cărţile între noi, ceea ce pentru mine, recunosc, e o mare bucurie. Are şi perioade cînd o lasă mai moale, dar eu însumi le am.

Tu citeşti presa culturală, urmăreşti blogurile, cum îţi pare peisajul ăsta?

Aş minţi să spun da. Am perioade, mai ales cînd scriu fanatic, în care, sincer, chiar habar n-am ce se întîmplă. Cînd nu lucrez, cum e acum, mai aud cîte ceva. O carte, mai ales pe ultima bucată, mă cam stoarce, şi am nevoie de cîteva luni în care să nu mă arunc în ceva nou, să nu fac chiar nimic, literar vorbind, şi atunci da, mai citesc. Stînd şi în Bucureşti destul de mult în perioada asta, te vezi cu prietenii şi, fără să vrei, chiar dacă nu citeşti tu, tot auzi şi ştii ce se întîmplă. Aici se trăncăneşte mai mult! Altfel, nu deplîng alte vremuri. Ce vremuri bune să deplîngem? Singurul lucru trist e la ziarele mari, cu paginile lor culturale. Adică să ai ditamai cotidianul, oricum s-ar chema el, şi să nu ai nimic cultural, e şi bizar şi strîmb.

Dar în rest, că multe reviste literare, vezi doamne de tradiţie, dispar, să le fie ţărîna uşoară. Oricum cred că România bătea recordul cel puţin european, dacă nu mondial, la număr de reviste culturale. Absolut ridicol. Din ştiinţa mea, în Polonia, care are totuşi o populaţie dublă, dacă nu triplă, erau şi sînt două reviste culturale mari şi late. Şi cred că e destul. La noi, cred că numai Ministerul Culturii, din ce ştiu eu, finanţa cam nouăzeci şi ceva de reviste. Sînt oraşe ca Iaşi şi Cluj unde, măcar teoretic, că au redacţie,  sînt cîte şapte sau zece reviste literare. Ce Dumnezeu e asta? N-are Berlinul, n-are Parisul, dar are Iaşiul, sau Clujul. Să fim serioşi! Tot felul de oameni luau şi ei un salariu, un fel de sinecură. Nimeni nu se îmbogăţea, dar trăiau acolo nişte sute de redactori de pe urma revistelor ăstora realizate cu bani publici. Adică în loc să bagi banii ăia în proiecte reale, de lecturi publice, de rezidenţe de creaţie, lucruri care să-ţi nască titluri noi, să aducă o mişcare clară pe piaţa literară, ei preferau să întreţină armata asta de redactori. Şi evident că de cîte ori se punea problema că se închide una din ele, săreau toţi ca arşi, pentru că era o chestie normală, de solidaritate.

E paradoxal, pe de o parte lumea se plînge că nimeni nu mai citeşte, pe de altă parte e inflaţie de publicaţii literare!

E absurd, repet. Cine să citească revistele astea? Să luăm, de exemplu, Muzeul literaturii. La chioşcul de acolo se adună toate aceste tipărituri de care vorbim. Teancuri. Nu intră nimeni să le cumpere, e ceva incredibil, sînt lucruri care nu interesează pe absolut nimeni. Cel mult se citesc ei între ei. Iar viaţa reală, cărţile bune şi literatura adevărată din România sînt în cu totul altă parte. Sînt ca nişte lumi paralele, după părerea mea.

Credit foto :Mircea Struţeanu

Simţi nevoia unui anume gen de publicaţie, nu neapărat literară, dar care lipseşte la noi?

Ce mi se pare mie că lipseşte la noi, evident, e un tip de recenzie care chiar să-ţi inspire încredere. În continuare, n-am nici un dubiu, în România, în materie de cărţi, cel mai de încredere lucru rămîne discuţia între prieteni. Eu chiar nu cunosc pe nimeni, pe absolut nimeni, care-şi cumpără sau nu-şi cumpără o carte fiindă criticul X sau Y a scris nu ştiu ce. Să fim serioşi!

Cine-şi ia romanul cutare pentru că i-a plăcut nu ştiu cărui critic? Toţi ne luăm cărţi fiindcă avem mare încredere în cîţiva apropiaţi cu care n-am dat chix niciodată. Tot ce ne-au spus ei că ar fi bun s-a dovedit a fi bun. Fiecare dintre noi are un lanţ de prieteni, de rude, de amici cu care practică tipul ăsta de aşa-zisă cronică de bere, vorba unui prieten. Te întîlneşti cu un amic la o bere şi trăncăneşti despre cărţi. Chestia asta e mult mai influentă decît ce e scris prin gazete. Dacă vreo revistă vreodată va reuşi să aibă credibilitatea asta, ar fi ceva.

De asta au infinit mai mare influenţă blogurile. Pentru că sînt, în primul rînd, o formă liberă: nişte oameni neplătiţi fac din pasiune chestia aia. Curat, sincer. Majoritatea, fiindcă şi acolo pe unii îi fură aburii propriei importanţe. Ţin de viaţa reală, pipăibilă, accesibilă. Vorbesc o limbă omenească. Revenind la reviste, rubrica pe care o gust eu cel mai tare, ca abordare, ca fel de-a scrie, e rubrica lui Claudiu Constantinescu din Dilema Veche, Pe de altă carte. Scurt, clar, fără gomoşenii, şi cu mintea veselă, şi cu sufletul larg, înţelegi clar şi ce vrea cartea aia, şi – ce e cel mai important – dacă ţi-o cumperi sau nu ţi-o cumperi. Ăsta e rostul, de fapt, după părerea mea.