Este povestea unui bărbat de vârstă mijlocie, cam plafonat în carieră și plictisit de viața previzibilă, care pornește într-o călătorie de auto-descoperire, plină de aventuri donquixotești și picarești, pentru a descoperi că în realitate ceea ce căuta se afla tot timpul la el și că dragostea vieții lui îl aștepta cuminte acasă, bătând darabana cu degetele în masă și întrebându-se cât o să mai dureze prostia asta cu căutările interioare.
Din paragraful de mai sus ați putea trage concluzia că am greșit adresa și că vă vorbim de Viața secretă a lui Walter Mitty, când noi, de fapt, discutăm despre Hector în căutarea fericirii, ecranizare recentă (2014) a romanului omonim (2002) al psihologului și scriitorului francez François Lelord.
Dacă Walter Mitty (și el adaptare după o lucrare literară, nuvela cu același nume a lui James Thurber, publicată în 1939 și deja ecranizată o dată în ’47) avea tenta suprarealistă și creativă a viselor cu ochii deschiși, fantezie care scuza oarecum sentimentalismele dulcege și naive ale scenariului, Hector în căutarea fericirii nici măcar de scuza aceasta nu are parte. Tot filmul (2h+) e o siropoșenie consistentă; inofensivă, dar nu prea înălțătoare, care nu te motivează să te duci să-ți cauți fericirea aiurea sau în buzunarul de la spate, ci cel mult să mai vezi o dată Shaun of The Dead sau The World’s End, ca să te dregi.
Filmul este, așa cum spuneam, povestea lui Hector, un psihiatru (ca și autorul cărții) de vârstă mijlocie, care constată că orice ar face, cu oricâtă dăruire și atenție ar asculta problemele pacienților săi, nu le poate aduce fericirea. Decide deci să plece într-o călătorie în căutarea fericirii (altora, în principiu, dar implicit și a sa), înarmat cu un rucsac compact, multe buzunare, o pălărioară de pescuit și o agendă pentru notat experiențe. Nimic cool, nimic formidabil la acest erou stângaci și potolit. E doar un om care iese cu un efort de voință din normalitatea vieții sale londoneze ordonate pentru a hălădui în căutarea fericirii.
Toate bune până aici, dacă această călătorie inițiatică nu l-ar duce în China, tărâmul unde cu toții mergem să ne descoperim și reculegem, apoi la o mânăstire tibetană cu Skype și internet după cum bate vântul, de acolo în Africa, unde te poți bucura de bucuria autentică a oamenilor la o petrecere cu tocană de cartofi, dacă nu te răpește vreun mafiot pentru răscumpărare și toată fericirea acumulată, înțeleasă și conștiincios notată se duce pe pustii.
Distribuția e bună de tot: Simon Pegg în rolul principal al lui Hector, care i se potrivește și nu prea, deși îi oferă posibilitatea să se copilărească, nu îl lasă să se desfășoare în tot potențialul său de năzdrăvănie distructivă; îl secondează un Stellan Skarsgård businessman, un Christopher Plummer hipsteros și simpatic, un Jean Reno mafiot și Rosamund Pike în rolul deținătoarei fericirii.
Toți aceștia susțin cu dăruire povestea mediocră, dar nu o pot face altceva decât este – un film siropoșel, o comedioară romatică ce se vrea de aventuri, plină cu maxime de notat pe șervețelul de sub cana de ceai, spre exemplu “Ar trebui să ne preocupe mai mult fericirea căutarii decât căutarea fericirii” sau “Mai important decât ce căutăm e lucrul de care fugim”. Nu este vina scenariului, povestea originală nu e departe de acest stil aforistic – autorul nu e un scriitor prea subtil, iar stilul său are adesea profunzimea unui text de manual școlar: propoziții clare, cuvinte simple, fără floricele literare, mesaj onest și un pic simplist, autor omniscient, personaj marionetă. Stil care pare însă să prindă – acest volum a fost un mic best-seller în Europa și are și două urmări: Hector și secretele iubirii și Hector în căutarea timpului pierdut.
După gust, dacă aveți chef de un film ușor de duminică dimineață, Hector and the Search for Happiness ar putea fi ce căutați. Dacă îl preferați însă pe Simon Pegg în comedii mai istețe, v-am recomanda să vă căutați fericirea cinefilă în altă parte.
