Publicul român este handicapat… de o mare lipsă: mergem să vedem filmul Les Misérables (2012) fără a cunoaște lucrarea pe care este bazat. Și nu este vorba de romanul omonim al lui Hugo, ci de musical-ul lui Claude-Michel Schönber, care se joacă pe diverse scene de operetă ale lumii de 30 de ani încoace. (Acum vreo doi ani Opereta de la București anunța intenția de a pune în scenă spectacolul, dar, din cunoștințele mele, nu s-a concretizat). Motiv pentru care percepția noastră a oricărei versiuni muzicale va fi deformată.

Cunoscând un Jean Valjean sub forma lui Jean Gabin (1958), Liam Neeson (1998) sau Depardieu (2000), un Mizerabilii de operetă va ridica sprâncene, va stârni zâmbete, va produce plictiseală sau admirație – categoric nu în același timp și nu aceleiași persoane. Fără a face parte din publicul care nu gustă un musical sau o operetă, mă declar în categoria celor plictisiți și/sau amuzați.

Și nu e ca și când Hugh Jackman (Jean Valjean) nu ar ști să cânte. Omul a jucat în musical-uri și a luat premii pentru asta. Nu e ca și când Anne Hathaway (Fantine) nu ar ști să cânte. Urmăriți mai jos prestația celor doi de la ceremonia de decernare a Oscarurilor din 2009:

Nu e ca și când Russell Crowe nu ar ști… Hm. Aici aș avea ceva de comentat. Crowe a cochetat și el cu muzica, însă rolul cântat al comisarului Javert nu prea a fost pe croiala lui, deși a umanizat considerabil personajul. Mai jos, două exemple de Russell cântând ceva ce i se potrivește și ceva ce nu:

Marea problemă a acestui musical a fost faptul că se cântă fără oprire timp de două ore și jumătate, cât durează filmul. Orice replică este cântată, aducându-mi aminte de litaniile bisericești în care (imaginează-ți acum o voce stentorală) fieeecaaare cuvințeeeel esteeee lălăăăiiiiit. Degeaaaaaaabaaaaa.

Muzica – exceptând cele câteva arii răsărite precum I Dreamed A Dream, Who Am I, Bring Him Home – e destul de inexpresivă, iar libretul liricizează până la diluare mesajul personajelor, cu versificație albă și prozodie laxă, mesaj transformat de necesitatea cântatului în nesfârșite monoloage interne, vocalizate.

Jocul actorilor nu e însă deloc diminuat (ba poate chiar, pe alocuri, augmentat, ca sub o lupă de operă), cu atât mai mult cu cât regizorul Tom Hooper a avut ideea ca înregistrările să fie “live”, adică nu în studio, cântat “peste” filmare, ci prestația muzicală a actorilor este chiar cea pe care o vedem, lucru deloc de neglijat. Citesc că numai aria lui Anne I Dreamed A Dream a necesitat, spre exemplu, 8 ore de filmare și consum nervos al actriței, nominalizate la Oscar pentru Best Supporting Actress pentru apariția ei de numai 15 minute din cele 158 ale filmului… care trebuia să aibă inițial patru (!) ore.

Trecând peste acest aspect, filmul e reușit. Decorurile sunt frumoase, dar cu un aer butaforic; juri că ești pe scena unei operete, lucru care se asortează însă cu abordarea. Culorile și luminile sunt picturale, scenele revoltei “studențești” epice.

Cuplul de țopârlani Helena Bonham Carter – Sacha Baron Cohen, care întruchipează abject și grotesc familia de hoțomani Thenardier, reprezintă, după cum ne-am aștepta, sarea și piperul filmului. Helena abordează același joc dement de care nu se mai poate despărți de la o vreme, și care îi vine ca o mănușă, iar Sacha face, ca de obicei, pe clovnul. Și chiar cu succes, altfel întregul musical ar fi fost o siropoșenie îngrozitoare.

Cu convingerea că veți crede că am un suflet negru, care nu vibrează emoțional și muzical, vă las cu trailerul filmului Les Misérables, urmat de o reprezentație a celei mai cunoscute (in zonele consumatoare de Mizerabili sub forma unei operete) arii din acest musical, interpretate de candidata Susan Boyle la concursul Britain’s Got Talent din 2009.

 

 

*OK, nu dansează, dar mi se strica rima.

 

 

Cristina Petrescu

fotograf profesionist, jurnalist cultural, fost redactor șef la Metropotam.ro


2 comentarii
  1. AvatarJen

    Nici eu n-am fost innebunita dupa film… dar eu vin din directia opusa: filmul nemuzical cu Liam Neeson m-a lasat rece, dar inregistrarea cele de-a 10-a aniversari a musicalului este geniala si din pacate nu se poate compara cu versiunea Hollywood. Da, una e sa ii vezi pe Hugh Jackman si Anne Hathaway (comparativ cu niste cantareti care nu au neaparat talent si de actori)… dar Jackman, oricat ar fi jucat el pe Broadway, nu o sa ajunga niciodata la nivelul lui Colm Wilkinson. Pe “Bring Him Home: mi-era mie mila de vocea lui Jackman… n-am inteles de ce au decis sa pastreze cantecul in octava aia asa inalta, cand era clar ca n-are nici o sansa sa il cante cum trebuie. De Russel Crowe nici nu mai vorbesc – el poate sa cante, dar cu totul alt gen de muzica, si dupa ce l-ai ascultat (si vazut) pe Philip Quast.. imi pare rau, dar pentru mine Crowe a stricat o gramada de melodii misto. Am ramas in schimb placut impresionata de Anne Hathaway, care in general mi-e antipatica, si de Eddie Redmayne, care s-a descurcat foarte onorabil.

    Cea mai buna parte a filmului a fost Colm Wilkinson in rolul preotului. Macar o particica din musical a ajuns si pe ecran.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *