Viy este o creație populară monstruoasă. Este numele pe care locuitorii din Mica Rusie îl dau regelui gnomilor, ale cărui pleoape sunt lungi până la pământ. Povestea care urmează provine din popor. Nu am făcut nici o schimbare, o reproduc așa cum am auzit-o, scria Nikolai Vasilievici Gogol în 1835, la începutul povestirii Viy din colecția de nuvele Mirgorod, inspirate din folclorul ucrainean.
Scuzabilă (poate da sau poate ba, căci cine îi trage la răspundere pe scriitori?) licență poetică, Viy nu există de fapt decât în imaginația lui Gogol și cu atât mai reușită este, astfel, ultima ecranizare a regizorului rus Oleg Stepchenko, cu un palmares inexistent până la acest jackpot horror și 3D pe deasupra. Viy 2014 este a doua ecranizare după nuvela lui Gogol; prima, fidelă poveștii și plină de efecte speciale naive, este un hororr blânduț din 1967.
Pe scurt, ce se întâmplă acolo (și în textul original, de altfel) este că un seminarist tinerel, filosof de felul său, se luptă într-o noapte de o vrăjitoare, babă și urâtă, care la sfârșitul nopții se transformă într-o fată frumoasă. Scurt timp mai târziu, filosoful primește veste că o tânără domnișoară, fiica unui cazac bogat, aflată pe moarte, a cerut ca el, umilul seminarist, să citească trei nopți încheiate rugăciuni la căpătâiul său. Nopți în care, evident, se va dezlănțui iadul pe pământ, deschis în fața oribilului Viy și a supușilor săi la fel de grotești.
Versiunea din 2014 brodează mult pe baza poveștii originale, introducând un nou fir narativ, un englez explorator și cartograf care se rătăcește printr-o Europă de Est de groază, eșuând într-un sat prăpădit din Ucraina, terorizat de prezențe malefice (o vrăjitoare, o rusalkă, un Viy, un popă diabolic, toate separat și la un loc).
Deși povestea originală este mult mai diluată, iar calitatea scenariului e incertă, filmul are parte de câteva ingrediente magice. Primul ar fi banii. Viy 3D 2014 face parte dintre cele mai scumpe filme rusești, cu un buget de 26 milioane $ (pe care l-a și depășit, de altfel, la încasări, având numai în primul weekend în cinematografele rusești vânzări de 17 milioane, o sumă care a depășit și recordul Stalingrad-ului lui Bondarciuk).
Apoi, a avut și timp. Filmul ăsta e clocit de prin 2005 încoace și a apărut abia la începutul acestui an. Apoi, ingredientul secret, magia efectelor speciale, care fac din Viy un deliciu mistico-de groază, cu scene bucolice dintr-un ev mediu feeric est-european, cu o pleiadă excepțională de creaturi drăcești și niște caricaturi umane destul de reușite și ele.
Mai are parte și de niște actori bunicei, dintre care ies în evidență (că pe ruși, cu tot regretul, nu îi știu) britanicii Jason Flemyng în rolul principal al cartografului englez și Charles Dance într-un rol episodic.
Adaugă și un pic de tehnică și inovație, virând discret spre un steampunk victorian, reprezentat de laboratorul/mașinărie de război pe roți de diligență cu care se deplasa englezul, contrastul izbitor cu misticismul prin care bâjbâia Europa de Est, mai ales cea rurală, la acea vreme, pune pe deasupra o spoială de mitologie și folclor rusesc, și poftim “eye candy” horror.
Viy va fi apreciat îndeosebi de către cei cu înclinații spre vizual, care pot închide ochii în fața unui scenariu scârțâitor și al unei povești naivuțe, cu inevitabil happy end. Nouă nu ne-a displăcut, a fost un spectacol vizual colorat, un pic țipător dar nu chiar vulgar, un horror cu o atmosferă decentă, chiar dacă fabricată. Popcorn movie FTW, cum zice francezul.
Pentru curioși, nuvela Viy se poate citi online, pe site-ul Gutenberg, în limba engleză. Pentru curioșii și mai mari, prima versiune a filmului (1967) se găsește integral aici, cu subtitrări în engleză.
