Una dintre consecințele de a fi bookaholică este că în cele mai prozaice situații, uneori chiar atinse de sordid, se poate întâmpla să ne trezim cu câte-un insight literar de toată frumusețea.
Acest lucru se întâmplă pentru că, urmând principiul pavlovian, anumite situații de viață generează cu probabilitate absolută anumite răspunsuri din experiența noastră literară. Practic, fără să ne dăm seama, facem niște fixații, care în anumite contexte se manifestă independent de voința sau controlul nostru.
E vorba de acele câteva conexiuni automate și repetitive pe care le facem între realitatea momentului și anumite contexte și personaje din cărțile citite. Ca bookaholici, avem fixații literare.
Cu timpul, am început să conștientizez aceste „reacții adverse” la citit – care, de fapt, nu mi se par deloc adverse, ci foarte faine.
Mă hotărâsem de mai multă vreme să abordez acest subiect din curiozitatea de a vedea cum arată aceast simptom și la alți bookaholici. A rămas însă la stadiul de proiect posibil, dar fără caracter de prioritate.
Trigger-ul realizării acestei ințiative a avut loc săptămâna trecută, când, fiind la un eveniment într-un local public, am ajuns la toaletă și din cabina învecinată, care era ocupată de o colegă întru aceleași nevoi ca mine, se auzea nu mai puțin de șuvoiul cascadei Niagara. Concomitente percepției, gândurile mele au fost: „Slavă Domnului că eu sunt japoneză și nu mi se poate întâmpla una ca asta” (sic!).
Ei bine, în acel moment, ca de altfel în toate situațiile similare, nu m-am putut gândi la altceva decât la Amélie Nothomb și a sa Uimire și cutremur.
Ea remarcase că unul dintre standardele de bun-simț și educație la japonezi era să faci pipi fără zgomot. Nu mai rețin cât de constant îmi era tabietul înainte de a citi cartea, dar după am conștientizat că sunt puțin japoneză, și, când se mai întâmplă să dau peste cineva care a fost educat în stil japonez sau care a trecut prin aceeași transformare, mă simt de parcă aș regăsi un confrate, ca și cum ar exista o mare familie a celor care fac pipi silențios.
„Nu voi putea enumera toate îndatoririle tale niciodată, pentru simplul motiv că fiecare minut din viața ta este supus unei obligații aparte. De exemplu, chiar aflându-te singur la toaletă pentru umila nevoie de a-ți ușura vezica, vei avea obligația să veghezi ca nimeni să nu audă susurul pîrîiașului tău: va trebui așadar să tragi apa încontinuu” (p. 96). Se pot găsi și alte soluții. 🙂
O altă situație delicată care mi-o aduce pe Nothomb în minte este transpirația. Dacă se întâmplă să observ cămășuțe de satin colorate cu semilune de transpirație la subraț, automat mă gândesc la cum a renunțat Fuboku la Piet Kramer doar pentru că transpirase.
„De-acum înainte știa că nimic nu mai era posibil cu Piet Kramer: cea mai mică legătură cu el ar fi fost mai gravă decît pierderea reputației, ar fi însemnat să-și piardă obrazul. Se putea socoti fericită că în afară de mine, care nu contam, nimeni nu a fost la curent cu intențiile ei față de acest celibatar”(p. 116).
De multă vreme îmi aleg cu cea mai mare grijă materialele și hainele, pentru a fi sigură că evit posibilitatea de a se întâmpla o astfel de situație stânjenitoare și mă gândesc la cei care nu obișnuiesc să își ia aceste măsuri de precauție, la cum ar reacționa ei dacă ar citi despre poziția radicală a japonezilor lui Nothomb din Uimire și cutremur.
„De fapt e mai bine să eviți voluptatea, fiindcă te face să transpiri. Nimic nu-i mai rușinos decît sudoarea. Dacă-ți mănînci strachina de găluște fierbinți cu înghițituri mari, dacă te lași pradă patimii sexului, dacă-ți petreci iarna picotind lîngă sobă, vei transpira. Și nimeni nu se va mai îndoi de vulgaritatea ta.
Între sinucidere și transpirație, nu ezita. Pe cît de nobil e să-ți verși sîngele, pe atît de abject e să verși sudori. Dacă îți dai moartea, nu vei mai transpira niciodată și angoasa ta va sfîrși pentru totdeauna” (p. 104).
[Citate din Uimire și cutremur, Amelie Nothomb, editura Polirom, 2006.]
Altă fixație: de câte ori doresc încă o porție dintr-un fel de mâncare care urmează a fi pus în aceeași farfurie în care am consumat prima porție, mă gândesc la doamna T care detesta până la leșin această situație.
„Cum era sa-mi închipui că femeia asta curată ca un cățel de rasă, care nu bea de două ori din aceeași apă din farfurie, care într-adevăr dacă se servea din nou dintr-o mâncare de pui, cu sos, schimba farfuria, căci oasele și sleiala o făceau să leșine parcă (în case străine, știu că tocmai din pricină că nu putea cere să i se schimbe farfuria nu mai cerea niciodată din același fel), ar fi putut îndura apropierea parcă mirositoare, murdară, a organelor și secrețiunilor lui D.? Asta depășea tot ce-mi puteam închipui” (Patul lui Procust, Camil Petrescu, Editura Agora, 2012, p. 169).
Când sunt în vizită și ajung la baie, este imposibil să nu arunc o privire și tubului de pastă de dinți, dacă este la vedere, ca să văd ce fel de oameni sunt gazdele: dintre cei care apasă tubul întotdeauna din partea de jos sau dintre cei pentru care nu contează acest lucru.
„(…) Și era atît de firesc să trec strada, să urc treptele podului, să o apuc pe mijlocul său îngust și să ajung lîngă Maga, iar ea zîmbea deloc surprinsă, convinsă ca și mine că o întîlnire întîmplătoare era lucrul cel mai puțin întîmplător în viețile noastre, și că oamenii care își dau întîlniri exacte sînt dintre aceia care au nevoie de hîrtie liniată pentru a-și scrie sau care apasă tubul cu pastă de dinți numai din partea de jos” (Rayuela, Julio Cortázar, Editura Univers, 1998, p. 10).
Și o fixație clasică (pariez că e una dintre cele mai frecvente în rândul bookaholicilor): tot în vizite fiind, fragilitatea vreunei vaze mai deosebite sau vreunui alt obiect prețios mi-l aduce în minte pe prințul Mîșkin și îmi imaginez cum ar fi dacă în momentul acela m-aș transforma în personaj și aș face vaza sau obiectul zob. Alteori, fără vreo legătură cu un anume obiect, scena aceasta îmi este readusă când pentru anumite evenimentre îmi proiectez o anume conduită și chiar evitarea unor gesturi sau situații concrete, pe care în momentul desfășurării evenimentului, cu o mare încărcătură de anxietate, le replic întocmai, pe cât de mult mi-aș fi dorit să le evit.
„Intrînd în salon, Mîskin avusese grijă să se așeze cît mai departe de vaza chinezească care, în urma convorbirii din ajun cu Aglaia, devenise o adevărată obsesie pentru el. E de necrezut, și totuși, în urma celor sugerate de tînăra fată, în sufletu-i și-a făcut loc, statornicindu-se cu îndărătnicie, o convingere nestrămutată, un presentiment uimitor, de neconceput, că a doua zi negreșit el va sparge acea vază, oricît s-ar strădui să o evite și oricîte precauțiuni ar lua să nu se așeze în preajma ei! De necrezut și totuși s-a întâmplat întocmai. În noianul de impresii noi, plăcute și luminoase, ce, după cum am mai arătat, îi copleșiră inima în seara aceea, el uitase cu desăvîrșire de toate temerile lui. Cînd fu rostit numele lui Pavliscev și Ivan Feodorovici îl conduse de braț pentru a-l prezenta încă o dată lui Ivan Petrovici, prințul se așeză cu acest prilej mai aproape de masă; întîmplarea a făcut ca fotoliul să fie în imediata învecinătate cu splendida și impozanta vază chinezească, așezată pe un piedestal, puțin înapoia fotoliului, chiar sub cotul prințului. În momentul cînd era pe punctul de a-si isprăvi discursul, prințul se sculă brusc, își desfăcu involuntar, într-un gest larg brațele și… salonul se umplu îndată de exclamații și țipete! Vaza se clătină, nehotărâtă parcă pe capul căruia dintre moșnegi să cadă, pe urmă se înclină în partea opusă și, răsturnîndu-se, se făcu țăndări pe parchet. Neamțul, care era alături, abia avu timpul să facă un pas înapoi. La zgomotul acestei căderi, la vederea prețioaselor cioburi care sclipeau pe covor, spaima și uimirea cuprinseră societatea. În ceea ce-l privește pe prinț, e greu sau poate chiar de prisos să-l mai descriem. Un lucru, totuși, trebuie relevat; din vălmășagul de senzații ce-l străbătură în acea clipă, unele mai tulburi și mai ciudate decît altele; se desprinse cu ascuțime una stranie de tot și care le covîrși pe toate celelalte, umplîndu-l de uimire; nu era nici surpriza, nici scandalul, nici rușinea, nici teama, nu; ceea ce-l izbise mai ales pe prinț era gîndul la împlinirea profeției! (…) Slavă Domnului, pericolul trecuse! Mîșkin respiră ușurat, rotindu-și privirea în jur” (pp. 338-339).
Tot de la Dostoievski și tot de mulți ani e imaginea zidului lui Meyer care mi se activează ori de câte ori văd fie un zid clasic de cărămidă, fie camioanele de la Meyer Logistik.
„Dacă ar fi trebuit acum două luni să-mi părăsesc, ca astăzi, și pentru totdeauna odaia și să spun adio zidului lui Meyer, sînt sigur că aș fi fost trist. Acum însă nu simt nimic asemănător, cu toate că mîine părăsesc și odaia, și zidul pentru vecie” (p. 99).
„Da, zidul lui Meyer ar putea povesti destule! Am notat pe el multe lucruri. Nu era pe acest perete murdar o singură pată pe care să n-o fi cercetat. Blestemat zid! Și totuși mi-e mai scump decât toți copacii din Pavlovsk sau, mai bine zis, ar trebui să-mi fie mai scump dacă totul nu mi-ar fi acum egal” (Idiotul, F.M. Dostoievski, Editura Biblioteca pentru toți, 1965, p. 106).
Am mai realizat că în ultima vreme atunci când sunt fotografiată uit de clasicul „cheese” și încerc mai pe ascuns un „petite pomme” à la Makine.
„Căci femeile acelea știau că, pentru a fi frumoase, trebuia, cu câteva clipe înainte ca blițul să le orbească, să pronunțe tainicele silabe franțuzești cărora puține dintre ele le cunoșteau înțelesul: petite pomme… Ca prin farmec gura, în loc să li se întindă în semn de mulțumire voioasă sau să se crispeze într-un rictus neliniștit, se rotunja grațios. Astfel tot chipul le rămânea transfigurat. Sprâncenele li se arcuiau ușor, ovalul feței se alungea. Spuneau petite pomme și o undă de fericire îndepărtată, de vis, le voala privirea, trăsăturile, lăsând să plutească pe clișeu lumina palidă a zilelor de demult” (Testamentul francez, Andrei Makine, Editura Polirom, 2013, p. 1).
De multe ori când am o problemă de rezolvat sau sunt pusă într-o situație mai delicată, mă trezesc fredonând șoptit: „Ce mă fac, ce mă fac cocoțată în Liliac?”. Da, ați ghicit, e Dora-Minodora smiorcăindu-se aterizată pe o creangă de liliac, după ce Regina-Rea-Ciulina o aruncase enervată peste umăr pentru că nu fusese bună ca perniță de ace (Luna-Betiluna, Dora-Minodora și grădina, Anamaria Smigelschi, Editura Paralela 45, 2015, p. 19). Aceasta cred că e cea mai veche fixație!
Interesant e că fixațiile astea cu care ne pricopsim vin fie din cărțile de suflet, fie din experiențe literare întâmplătoare, neutre sau chiar mai puțin fericite, și, pe lângă faptul că mi se par amuzante, mai și demonstrează cum cărțile, după o lege doar de ele știută și dincolo de puterea noastră de a controla acest fenomen, devin parte din noi.
Și acum, pentru mai multă savoare și diversitate, vă aștept cu exemple din panoplia voastră de fixații literare.
