Alina Andrei, o tânără artistă despre ale cărei povești v-am mai vorbit aici , a avut ultima expoziție (foto-povești) la Brașov, în februarie-martie 2013. Proiectele ei sunt tare frumoase și spun povești prin fotografii și texte simpatice. Mare parte din munca sa se învârte în jurul scriitorilor și al cărților, așa că ne-am gândit să o invităm să ne răspundă la câteva întrebări despre bookaholici și portretele lor fotografice și literare, despre ea însăși și arta sa, despre cum au luat viața proiectele ei.
De altfel, veți vedea, la unele întrebări ne-a răspuns ilustrat :).
Pe blogul tău, te descrii astfel: ”Scriu și fotografiez”. Ce a fost mai întâi, fotografia sau poveștile?
Poveştile. De cele mai multe ori. Să zicem că mă gândesc la un urs care se plimbă pe stradă, printre oameni şi autobuze. Are un fular verde la gât şi-l cheamă Boris. În timp ce-mi beau cafeaua, îl văd de sus, de la fereastră, cum s-a oprit în faţa blocului, lângă o Dacie albă zgâriată cu cheia. Poştăriţa trece pe lângă el, nu se miră. Poate îi dă şi-un plic. Asta e în capul meu. Apoi iau aparatul şi pozez un element din poveste: o urmă în zăpadă (arată ca laba unui grizzly) sau un urs Haribo care s-a sinucis într-un pahar cu apă.
Câteodată e invers. Pozez un Boris sau un autobuz pentru că-mi place cum arată, apoi scriu o poveste.
Care a fost procesul prin care ai ajuns la formula aceasta (să-ți completezi poveștile cu fotografii sau invers)?
A fost ceva firesc. Şi atunci când privesc fotografiile altora, chiar dacă nu sunt legate de un text scris, pentru mine au „poveste“.
Spune-ne, pe scurt, despre proiectele tale trecute, prezente și viitoare.
Cel mai des fotografiez gogoloaie de soare. Cu trecători, case, blocuri, prieteni sau necunoscuţi. Le leg de starea de bine şi de somn, visele faine şi absurde, datul pe leagăn.
O vreme am lăsat baloane pe străzile din Braşov. Le-am numit antidepresive. Mă gândeam că trecătorii au nevoie de aşa ceva. Poate o să mai fac asta, nu ştiu.
Am mai pozat mesaje scrise pe post-it-uri, lipite de ceainicul roşu. Am lăsat post-it-uri şi prin oraş. Şi-o raţă din aia galbenă, de baie, pe un pod, la Spurcata (un pârâu puturos de la mine din oraş). Avea un post-it cu mesajul: Aruncă-mă. Te rog. Cât mi-am căutat bricheta în geantă, a dispărut. Nu ştiu dacă chiar i-a dat cineva un brânci în apă sau a luat-o.
De ceva vreme colaborez cu George Roşu la Cărţile de lângă Budă. El desenează coperţile, eu scriu scurte descrieri. De Noaptea Muzeelor, George Roşu va face un Muzeu temporar Twin Peaks, la care voi expune şi eu două-trei lucruri, ceva legat de Doamna cu Butucul, gogoşile pe care le mânca agentul Cooper şi plasticul în care era înfăşurată Laura Palmer.
Cum ți-a venit ideea ultimei tale expoziții ”foto povești”?
Pur şi simplu mi se păreau faine urmele pe care le vedeam în zăpadă. Bocanci, ghete, gheare, labe. Într-o zi, în staţia de autobuz era un petic de zăpadă neatins. În interval de câteva minute au trecut pe acolo un bărbat gras cu o cutie de dero în mână, o bătrână cu umbrelă ( ningea), un câine negru, sârmos, şi-o pasăre. Scenă banală, însă pătratul acela cu urme arăta ca un afiş pe care l-aş fi pus pe perete.
Expoziția poate fi împărțită în 2 categorii: urme pe zăpadă ale scriitorilor sau ale unor animale și cartoane desenate și decupate, un fel de mesaje lăsate în urmă de cineva, fotografiate apoi de tine și intitulate ”Au trecut pe lângă tine”. Doar scriitorii și animalele lasă urme pe lângă noi? 🙂
Majoritatea proiectelor tale includ relații personale cu scriitorii și cărțile. Sunt obsesiile tale? Care sunt scriitorii care nu-ți dau pace?
Posibil. Dacă aş fi colecţionat timbre sau lanterne, probabil aş fi scris despre asta. Nu e bun cuvântul obsesie. Cărţile sunt la mine acasă, în bibliotecă, pe jos, pe sus, în teancuri şi cotloane. Când merg la prieteni, dau peste altele. E normal să le deschid, apoi intru în pagini şi gata. E ca şi cum ai călători în capetele altor oameni, în timp ce stai la tine în cameră, în şosete, cu cafeaua rece. Dacă faci asta des devin aproape la fel de reale ca întâmplările cu oameni în carne şi oase, pe care îi ştii personal. Aproape!
Da, nu poţi să spui, ştii, azi am stat în bucătărie cu Boris Vian care cânta la trompetă în urechea lui Cehov, în timp ce căutam naibii o bere pentru Bukowski care îi striga lui Hemingway c-o să-i tragă una în ficat. Nu poţi. Dacă spui aşa ceva şi crezi, se numeşte schizofrenie.
Sunt mulţi, mulţi scriitori care îmi plac. Sau pe unii nu-i înghit, dar îi citesc pentru că mă intrigă, mă scot din zona de confort (o expresie care mă enervează).
Despre ce cărți sau autori n-ai putut să scrii sau fotografiezi până acum și de ce?
Nu vreau neapărat să fotografiez scriitori, aşa cum nu vreau musai să-i cunosc personal. Nici fotografi nu ţin să întâlnesc. Nu cred în cluburi, cenacluri, în mulţimi în general. Hai să zicem, azi, poate pe Terry Pratchett l-aş întâlni să-l fotografiez. El ar râde de engleza mea caraghioasă, eu de păsările pe care le-ar avea pe cap (l-am văzut aşa pe internet). I-aş da raţa mea galbenă, din aia de baie, pe care o am de la un prieten bun. Deci înseamnă că îmi place.
Altfel scriu mult despre fotografiile în care apar scriitori morţi şi vii, făcute de alţii.
Într-o zi poate că voi ajunge cercetător britanic şi atunci voi face un singur studiu care va purta numele Toţi scriitorii faini au avut pisici. Desigur, va fi ilustrat. Paranteză importantă – eu n-am pisică.
Care este publicul tău?
Habar nu am. Uneori îmi spun că sunt oameni grozavi, alteori, când primesc mesaje dubioase – nu cred că ai vrea să ştii ce cred despre ei.
Lucrezi cu imagini, dar crezul tău artistic se învârte în jurul anonimatului vizual personal. De unde vine dorința de a te ascunde publicului?
Nu mă ascund. Sunt mai retrasă. În plus textele din fotografii arată mai mult despre mine decât dacă mi-aş face autoportrete în pielea goală.
Instalațiile tale urbane (vezi Povești Urbane sau Cutia cu post-it-uri) sunt minimaliste. De ce? Vei trece în viitor la povești ample “ilustrate”?
Puţin înseamnă mai mult. În mod sigur nu voi renunţa la cele ilustrate.
Cum ai ilustra fotografic și literar un bookaholic?
Ochelarist. Haine care stau lălâi pentru că nu-i pasă. Unul care după ce îţi cade un ghivechi în cap, pe stradă, te ridică după o veşnicie (nu are reacţii rapide) şi te întreabă de personajul cu perciuni şi accent nemţesc, de la pagina 84, dintr-o carte de Gogol, pentru că a văzut că ai în buzunar un volum cu cotorul maro şi dungi verzi. Sau care cunoaşte toate numele personajelor din „Conjuraţia imbecililor“, de John Kennedy Toole, şi şi-a poreclit vecina, în secret, Doamna Bovary. Îl mai văd în stare să se înjure cu altul, aşa, cu scuipaţi, cum fac suporterii de la Steaua când se întâlnesc cu ăia de la Dinamo. Dar pe teme de genul Dan Sociu e mai tare decât Ion Mureşan (sau invers), urşii lui John Irving sunt mai faini decât fluturii lui Nabokov, Alan Sillitoe l-ar bate cu mâinile la spate pe Kerouac. Din ăstea.
Toate fotografiile din acest articol sunt semnate de Alina Andrei
