Bookaholic

M-am întâlnit o singură dată cu George Bernard Shaw, acum mulți ani, în sala Atelier a TNB-ului. Piesa se numea Dragă mincinosule (de Jerome Kilty) și aduna în formă epistolară relația dintre Shaw și actrița Mrs. Patrick Campbell. George Bernard era, desigur, mincinosul, și era jucat de Damian Crâșmaru, pe care nu-l mai pot vedea de atunci altfel decât ca pe întruchiparea lui Shaw, cu barbuța și limba ascuțită, ironic, amuzant, flegmatic, cu un discurs limpede și hotărât.

Azi (26 iulie) era ziua lui de naștere (s-a născut în 1856), și în loc de la mulți ani, o să ne amintim puțin despre personalitatea controversată (mai mult azi decât atunci) a lui George Bernard Shaw, singurul om care se putea lăuda și cu un premiu Nobel (pentru literatură) și cu un Oscar (pentru Pygmalion, versiunea 1938), pe raft.

Cei mai mulți cititori, întrebați despre ce a lăsat el în urmă, vor menționa rapid Pygmalionul (sau chiar musicalul My Fair Lady), Maior Barbara, Discipolul diavolului, Cezar și Cleopatra și poate Omul și Supraomul, cele mai populare piese ale dramaturgului.

Alții vor scoate repede carnețelul cu citate frumoase și vor spune “Nu-ți petrece viața căutându-te, ci creându-te” sau ”Nu încetăm să ne jucăm pentru că îmbătrânim, ci îmbătrânim pentru că încetăm să ne mai jucăm”, și vor adăuga ce minte luminată, ce personalitate puternică și venerabilă, ce intelectual complet, păcat că era ateu. Și vegetarian.

Alții, mai puțin cititori și mai mult observatori superficiali, îl vor cataloga rapid ca socialist, susținător al lui Hitler și al exterminării rasiale naziste, apoi al bolșevismului, revoluționar vocal și susținător deschis al eugeniei.

Și nu e defel ușor să-i aperi reputația, pentru că n-a făcut niciodată nimic să și-o păstreze curată, discursurile sale și teoriile care îi prefațau piesele fiind sarcastice și cinice, dar mereu sincere. În fond, pentru a-l cita chiar pe el, ”Toate marile adevăruri au sunat la început ca niște blasfemii”.

Încercând doar să prezentăm faptele, iată cum ne amintim noi de George Bernard Shaw.

Shaw a avut extraordinarul noroc de a trăi jumătate de veac în secolul al 19-lea și altă jumătate în secolul 20 (s-a născut în 1856 și a murit în 1950, la 94 de ani, căzând dintr-un prun). S-a născut în plină epocă victoriană și revoluție industrială și a murit după ce apăruse televizorul color. A fost martorul a două războaie mondiale și al unor schimbări sociale și politice fantastice. Și-a scris primele rânduri la lumina opaițului și pe ultimele la lumina becului electric.

Dus la biserică de copil, s-a autodeclarat foarte repede ateu și liber gânditor, mai apoi adept al evoluției creatoare și al vitalismului bergsonian, încrezător în capacitatea societății de a produce exemplare mai bune, dar și în rolul individului în creșterea personalității și intelectului.

”Când ești întrebat ”Unde e Dumnezeu? Cine e Dumnezeu?”, ridică-te și spune ”Eu sunt Dumnezeu și sunt aici, încă nu desăvârșit, dar tinzând către perfecțiune, acționând pentru scopurile universului, pentru binele întregii societăți și al lumii, în loc să mă preocup de scopurile și interesele personale”.

Pe la jumătatea vieții s-a implicat în activitățile organizației Fabian Society, cunoscută pentru înclinațiile socialiste ale membrilor săi (mulți scriitori, de altfel), devenind, printre altele, un susținător activ al eugeniei, dar și al acțiunilor legate de educație sexuală și contracepție, al căror pionierat a fost călăuzit în America de Margaret Sanger, inițiatoarea vizionară a teoriei ”permisului de reproducere” pentru părinți.

Dacă Sanger sugera că populația ar putea fi controlată înainte de naștere, Shaw, ceva mai radical în viziune, propunea un comitet cincinal în care să fii tras un pic la răspundere în legătură cu felul în care îți duci existența: prestezi onorabil la căruța colectivă a societății? Nu? Și atunci de ce să te mai ținem? Cum este existența ta valoroasă pentru ceilalți?

Cei care îl denigrează astăzi se bazează, din păcate, mai ales pe aceste puține documente video de arhivă, în care Shaw, fără frâu la gură, ca de obicei, își trâmbița opinia în legătură cu epurarea societății, teoriile sale în legătură cu eugenia fiind foarte rapid înțelese ca propagandă nazistă, mai ales după ce a cerut, public, oamenilor de știință, să inventeze un gaz letal dar ‘manierat’ și uman, în același timp, pentru cei care trebuie eliminați. Asta se întâmpla cu vreo 10 ani înainte de lagărele naziste, și toată teoria lui Shaw a luat o întorsătură și mai proastă.

Eugenia, termen născocit prin secolul 19 de un văr de-al lui Charles Darwin, omul de știință britanic Francis Galton, din grecește – eu- (bun) + genos (naștere) -, nu e nici azi privită cu ochi buni, deși teoriile din jurul său s-au mai rafinat, iar termenii s-au eufemizat și îmblânzit: inginerie genetică, bioetică, transhumanism, reprogenetică, biopolitică. Cuvântul exterminare nu există, ideea însă rămâne: ”Ne confruntăm cu percepția din ce în ce mai populară că dacă dorim un anumit tip de societate și de cultură, trebuie să exterminăm pe toți cei care nu corespund”, scria Shaw în On The Rocks: A Political Comedy.

Nu doar teoriile sale eugeniste l-au făcut în secolul 20 teribil de nepopular. Declarându-se fascinat de personalitățile cu convingeri fanatice și nervi de oțel, a cochetat o vreme cu Hitler, retrăgându-și apoi orice urmă de susținere în fața unei eugenii bazate pe rasă, care dovedea o lipsă clară de înțelegere a acestei teorii, apoi cu Mussolini, apoi, spre sfârșitul vieții, rămânând un vehement susținător al stalinismului: “Bolșevicii au schimbat lumea în patru ani mai mult decât ar fi putut s-o facă acțiunile constituționale ale societății Fabian în patru secole“. Gulag-ul îi părea “un fel de spa de lux, aglomerarea de acolo fiind produsă de imposibilitatea de a determina prizonierii să mai plece“; la întoarcerea acasă din vizita în Rusia scria “Mâine părăsesc acest tărâm al speranței și mă întorc în țările noastre vestice dezesperante“.

Poate nu v-am spus nimic din ce nu știați deja, poate vi l-am stricat pentru totdeauna pe Shaw, transformându-l într-un monstru cinic. Ca să nu vi-l aduceți aminte doar așa, încheiem cu George Bernard Shaw fotograful.

A descoperit fotografia prin 1898 și până la sfârșitul vieții a adunat vreo 20.000 de cadre, cele mai multe necunoscute publicului, un număr considerabil aflându-se azi în arhiva Școlii de Economie din Londra, al cărei fondator era, și care a organizat o inedită expoziție acum câțiva ani.

Dintre miile de cadre se disting mai ales potretele făcute prietenilor săi, personaje cunoscute, și mai ales autoportretele nud, experimentând cu lumina și cu clar obscurul și fiind destul de exigent cu sine. Despre cel mai popular și controversat asemenea portret nud, reproducerea poziției Gânditorului lui Rodin, spunea că din păcate “arăt pur și simplu constipat”.