Mai țineți minte când, acum câteva săptrămâni, scriam despre un alt roman de Greg Egan – Carantina, și spuneam că e mindfuck? Ei bine, se poate și mai rău. Scara lui Schild e mai mult decât atât, e mindrape, de-ăla ca-n Irreversible. Prin comparație cu Scara lui Schild, Carantina e lectura de plaja.

Practic, dacă nu ai o diplomă în fizică cuantică sau măcar o amărâtă de matematică (așa cum are autorul), sunt șanse mari să nu treci nici de primul paragraf. O mostră de storytelling marca Egan (nu chiar de la început, că nu vreau să vă dărâm de tot):

Ce afirmă de fapt regulile lui Sarumpaet? (…) Le putem scrie în vreo șase moduri (…). O rețetă combinatorie pentru amplitudini de tranziție între grafuri cuantice… Un hamiltonian pe care-l exponențiem pentru a calcula modul în care un vector de stare evoluează în timp… Există o formulă lagrangiană, o formulă din teoria categoriilor, o formulă de procesare a biților cuantici, qubiții, și probabil încă o sută de alte versiuni (…).

Problema e că, dacă există ceva mai greu de înțeles decât fizica cuantică avansată, aia e fizica cuantică inventată. În majoritatea timpului e imposibil de spus care din noțiunile despre care citești sunt reale și care nu. Scara lui Schild e genul de lectură care stă pe noptiera lui Sheldon Cooper 🙂

Ceea e e păcat, pentru că dincolo de primul capitol limbajul începe să se mai relaxeze, începi să înțelegi exact cum ar putea arăta universul douăzeci de mii de ani de-acum încolo, și e al dracului de interesant. De altfel, în Scara lui Schild lumea descrisă de Egan este mult mai interesantă decât intriga în sine, pe care o înțelegi doar relativ – adică știi ce se întâmplă, dar nu pricepi exact cum s-a ajuns acolo.

Pe scurt, în urma unui experiment eșuat, niște savanți dau naștere unui univers alternativ care începe să-l înghită pe al nostru. Nu e foarte tragic, oamenii sunt practic nemuritori și au ajuns la nivelul la care pot terraforma o planetă bătând din palme – când e nevoie, se mută dintr-un loc în altul ca să scape de novo-vidul care crește constant. Problema e că mutatul ăsta e relativ enervant pentru toată lumea, deci majoritatea încearcă să găsească o metodă de a opri sau a inversa procesul declanșat de experiment, mai puțin un grup ce consideră că novo-vidul este cel puțin interesant de studiat, înainte de a fi distrus. Iar problema se complică atunci când cercetătorii descoperă că în interiorul lui există viață.

Dacă vrei totuși un motiv să-l citești pe Egan, acela ar fi că autorul australian ia noțiunea de science fiction foarte în serios și încearcă să se detașeze pe cât de mult posibil de orice înseamnă normalitate în zilele noastre, pentru a veni cu o descriere convingătoare a unei lumi care clar va fi complet diferită. O lume post-singularitate, dacă vreți, în care ființele umane nu mor, pentru că își transferă constant conștiința și memoria dintr-un corp în altul, așa cum transferi datele dintr-un computer în altul. Fiecare individ își face back-up-uri la intervale constante, pentru ca, în cazul în care corpul este distrus, să nu piardă mai mult decât câteva ore din viață (personajul principal, spre exemplu, are 4 mii de ani).

Ba mai mult, unii oameni preferă să se lipsească complet de existența corporală și să trăiască direct în interiorul unor procesoare. Și aproape toți au cunoștințe de fizică avansată.

Nu mai există împărțirea pe sexe – în mod normal, ființele umane sunt lipsite de organe sexuale. Apariția lor e declanșată doar de atracția reciprocă dintre un individ și altul. La dispariția acesteia, dispar și organele. Iar acorporalii au depășit de mult fericirea primitivă a sexului, ei se satisfac doar intelectual. Ceea ce Egan n-a explicat este cum, în contextul ăsta, există încă noțiunea de familie. Sau, simplu, ce definește un el și o ea (pentru că sunt folosite ambele în roman).

Și dacă tot am ajuns la el și ea, în caz că vă întrebați, romantismul secolului 220 sună cam așa:

Când aveam zece ani i-am dăruit drăguței mele o pereche de proiecții care transformau grupul de rotații în patru dimensiuni în mănunchiuri principale peste sfera tridimensională. (…) I-au plăcut atât de mult încât le-a extins în spații mai largi și mi-a dăruit rezultatul.

Mi-e imposibil să-mi imaginez o ceartă conjugală în lumea din Scara lui Schild, dar cred că ea se sfârșește printr-o moarte locală urmată de reproșuri de genul E a cincea oară când mă eviscerezi cu guygbghgu%^^$%^bnjgu5765rfv (insert super high tech kitchen appliance). Câte corpuri crezi că-mi pot permite dintr-o leafă de cercetător de novo-vid?

În rest, rămâne cum am stabilit. Personaje la fel de complexe ca-n Țestoasele Ninja, care au mai mult rolul de a împinge știința, decât de a îți spune ție ceva, ca cititor. Și probleme extrem de interesante la nivel de umanitate, care din păcate stau ingropate sub 15467 de straturi de geek talk. De incercat doar dacă ești fan hardcore al genului sau dacă ieși des la bere cu Stephen Hawking.

Ioana Epure

organizator de evenimente, fotograf, owner Uncle Jeb Photo& Events, fost redactor Metropotam.ro, colaborări în presa culturală: Dilema Veche


Un comentariu
  1. Pingback: Cărţi pentru tata de Crăciun – idei de cadou « Bookaholic

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *