Pentru cea mai nouă carte a ei, Ultimul canibal. Jurnal de antropolog, Hanna Bota s-a dus pînă în Vanuatu într-o expediţie la care puţini s-ar fi încumetat. Ce a motivat-o să zboare pînă la capătul lumii, de ce s-a privat în tot acest timp şi cum a descoperit oamenii despre care scrie, citiţi în interviul de mai jos.

De cînd i-a apărut cartea, Hanna Bota şi-a susţinut doctoratul, s-a bucurat de succesul pe care i l-a adus „canibalul“ (tirajul s-a epuizat) şi îşi pregăteşte următoarele cărţi. Pentru cei care n-o cunosc decît ca autoare a Ultimului canibal, adaug  o listă de volume de poeme scrise de ea  – Candidaţi pentru ploaia tîrzie (1994 ), Dincolo de sine (1997), Ultimele poeme închipuite ale lui VV în transcriere imaginară de… (2003), Elogiul pietrei (2004), Jurnalul unui nabi (2007), Don’t play with the snakes (2008, antologie de poezie tradusă în engleză) şi Poeme pentru Yerutonga (2010) – şi cărţile de proză: Tabla de şah (2006), Maria din Magdala (2007) şi Cronicile memoriei (2010).

1. Ce impuls te-a mînat pînă „la capătul lumii“, căutînd, cum spui în primele pagini ale cărţii, „oameni de pe glob care se află la cea mai mare distanţă de civilizaţia cunoscută de noi“?

Tocmai acești oameni au însemnat forța de atracție, dorul de a cunoaște alte civilizații, de a recunoaște calea devenirii noastre vizavi de calea parcursă de ei. Așa cum George Leight Mallory dorise să cucerească Everestul pentru că există, Hawking descrie modele matematice pentru timp, pentru că timpul există, așa eu, la o scară măruntă – nu spun cu orgoliu – am vrut să-i caut pe izolații din insulele vanuateze, pentru că aflasem că există, aflasem că aș putea și eu, chiar eu , să ajung la ei, trebuia doar să iau decizia (mai corect spus, trebuia să răspund chemării ca imbold interior, decât să iau eu decizia) și să merg. Restul urma să se așeze de la sine. Și așa a fost.

2.A implicat această călătorie şi renunţări? Te-ai lovit de anumite piedici sau prejudecăţi pentru simplul fapt că eşti femeie?

A implicat renunțări încă de când am început pregătirile de acasă. M-am susținut financiar doar cu resursele mele și ale familiei, nu am căutat sponsori, așa că am adunat bani un an întreg. În tot acest timp aveam grijă să știu că nu fac anumite cheltuieli pentru că am un scop anume cu suma ce-o dețin, or pentru o femeie, această înfrânare continuă, nu a însemnat un lucru mic. Accept să trăiesc în condiții mai modeste ca să pot să direcționez resursele financiare spre scopuri aparte, și nu dau epitete pentru aceste scopuri, să nu pară că fac comparații cu scopurile altora; nu e o laudă.  Să fi putut aduce de acolo informații, să fi reușit să scriu o carte cu toate cheltuielile din propriile resurse, când procentul de 5% cât se practică în edituri pentru o carte ( e bine când se oferă și acest procent!) care în orice tiraj s-ar vinde în România nu acoperă cheltuielile nici până la primul nod al rutelor aeriene, în cazul de față Frankfurt, cum ar fi fost dacă nu ar fi implicat tot demersul renunțări?

Dar poate nu la acest gen de renunțări se referă întrebarea ta, ci la ce am întâmpinat acolo. Sigur, au fost momente când a trebuit să fac un pas înapoi, când aș fi vrut să aflu mai multe, dar am fot împiedicată de faptul că, fiind femeie, nu aveam acces în anumite spații sacre destinate bărbaților. Apoi la unele întrebări era greu de căpătat răspuns, deoarece femeile din zonele izolate nu știau limba engleză, unele lucruri legate de viața privată ori de cea intimă nu le puteam pune prin ghid, trebuia să obțin informații doar prin observație. Mai era un gen de întrebări pe care, ca femeie, nu le puteam pune bărbaților, erau o serie de tabuuri pe care trebuia să le respect și eu, deși eram o străină, asta nu ținea totdeauna de sex, ci de cutume.

Au fost cazuri când nu am putut vizita un anume sat tradițional pentru că murind șeful de sat – ghinionul meu – satul a devenit tabu pentru oricine dinafara lui, apoi au fost sate pe care nu le-am putut vizita pentru că instalându-se anotimpul ploios eu nu eram suficient de rezistentă și antrenată pentru drumurile periculoase ce m-ar fi așteptat și băștinașii au refuzat să mă însoțească realizând pericolul. Deși sunt mulțumită că am reușit să adun atâtea date, să înțeleg o mare parte a trăirilor lor, unele elemente mi-au rămas și mie și nouă tuturor străine, doar o eventuală nouă descindere le-ar putea aduce la cunoștința noastră. Dar toate astea nu ar fi de numit ca renunuțări, ci mai mult adaptare la conjuncturi care erau singulare, de limită.

3. Cum ai  făcut să te organizezi şi să poţi scrie acest jurnal constant, indiferent de situaţiile şi momentele care te-ar fi putut distrage ?

Însemnările zilnice erau obligatorii, altfel nu aș fi reținut amănunte. Eram cu caietul după mine oriunde mergeam. Ei sunt lenți în activități, fără grabă în tot ce fac, așa că aveam timp să completez iute-iute niște observații, uneori cu ei ciorchine în jur, m-așteptau să termin. Nu era o corvoadă, mie îmi place să scriu, scriind retrăiam, îmi explicam, căutam înțelesuri, se nășteau întrebări și aveam căi deschise pentru noi căutări. Era darea de seamă a celor trăite, așa că nu însemna efort, era una din bucuriile evenimentului Vanuatu. Așa a fost și scrierea cărții, acasă, pe baza însemnărilor, scriind și rescriind am trăit de 2-3 ori evenimentele, asta m-a îmbogățit, mi-a fixat definitiv trăirea. De-acum (sunt pe punctul de a mărturisi un secret) mi-e foarte greu să deosebesc evenimentul în sine, nud, de încărcătura împrumutată prin propria-mi interpretare, dată prin scris, prin formulare, prin fixare în cuvinte, prin transmitere verbală sau cum o mai fi, încât să nu mă acuze nimeni dacă sunt subiectivă, o recunosc înainte de a fi acuzată, chiar așa și încep cartea, recunoscând gradul de subiectivitate a unui astfel de demers.

Unghiul din care am privit un anume eveniment, momentul subiectiv al împlinirii unui gest, discuțiile particulare de un fel și nu de altul – poate din întâmplare, poate premeditat – selecția imaginilor, selecția cuvintelor, în special al comparațiilor și a epitetelor care sunt mai subiective decât verbele, starea psihică de moment care influența percepțiile evenimentelor, toate acestea și multe altele fac ca orice demers de acest gen să fie unul putetnic subiectiv, să nu-mi spună nimeni că se poate cunoaște într-o lună o societate nouă într-atât încât să fie informația pur obiectivă. Dar nici nu era cazul, de fapt voiam să tranmit ce am întâlnit eu, ce am înțeles eu, ce mi s-a părut mie important, crezând că cititorii și ascultătorii vor vedea prin ochii mei și vor trage propriile concluzii. Atâta tot!

4. Care au fost cele mai mari frici şi riscuri la care te-a expus o călătorie de una singură?

Deși adunasem o serie de informații despre zonă și băștinași, deși prin prietenii Mick și Gabriella, voluntari care au lucrat în Vanuatu 4 luni, mi s-au aranjat traseele și au fost angajat ghizii – tot băștinași – m-a speriat faptul că urma să rămân singură în toată perioada călătoriei. Cu niciun alb în preajmă! Oricât de informată eram, nu puteam avea siguranța că nu e defel periculos, m-am dus gândindu-mă să nu forțez nota, când văd, simt, percep vreo schimbare de atitudine, să dau înapoi, să nu mă aveturez. Nu sunt o temerară, sunt grijulie față de valoarea vieții, a sănătății, a integrității fizice și morale, așa că am fost precaută. Nu am avut încredere sută la sută în nimeni, chiar dacă ghizii mei s-au dovedit foarte binevoitori, morali și gata de ajutor, încercam să controlez situațiile pentru a putea să mă retrag ori de câte ori aș fi fost în pericol. Dar oamenii s-au dovedit blânzi și amabili, foarte respectuoși față de musafirul alb, femeia care a venit de la capătul lumii ca să vadă cum trăiesc ei, curioasă pentru tot ce se întâmplă acolo. Au încercat să-mi răspundă la tot ce am întrebat, chiar dacă uneori erau hilare întebările mele, chiar dacă întrebam și voiam să știu ciudățenii sau banalități pe care orice copil le știa, doar femeia asta care știe atâtea altele nu știe că, de exemplu, kava e interzisă pentru femei.

Fiori de frică m-au mai bântuit, fie când coliba mea era prea izolată de sat și dormind la mare distanță singură, într-o mare furtună, m-am sințit extrem de expusă pericolelor (nu aș putea enumera pericole evidente, toate erau doar posibilități în mintea mea: să nu fiu atacată de bărbați și violată, să nu vină hoți să fure lucrurile și banii, să nu fiu cine știe cum speriată pentru distracția altora, prinsă în ritualuri ciudate, etc, în astfel de momente mintea lucrează în fel și chip) dar acesele de panică au trecut în primele zile când am sesizat bunăvoința oamenilor. Animale sălbatice sau reptile veninoase nu sunt pe insule, astfel de frici nu m-au bântuit. La un moment dat mi-a fost teamă să  nu mă fi îmbolnăvit de malarie, simptomele erau pe aproape, dar era numai extrema epuizare pe fondul hranei insuficiente și o răceală cu tuse datorită umezelii. Toate au trecut cu bine.

5. Dar cele mai mari satisfacţii? În ce mod această călătorie ţi-a modificat (îmbogăţit) percepţia asupra  modului în care oamenii pot comunica, în ciuda unor diferenţe culturale atît de pronunţate?

Am avut satisfacția unei trăiri unice, a unor cunoașteri unice, apoi a unor informații din cultura băștinașă adunate la prima mână, a unor imagini și informații primite în premieră mondială, dar am avut ca satisfacție faptul că am fost acceptată de ei, asimilată într-atât încât mi-au rămas în inimă, au devenit o parte din mine, eu am devenit femeia albă a lor, care i-a iubit și i-a apreciat, am râs și plâns împreună, am mâncat, am lucrat, am obosit împreună, ne-am privit, ne-am înțeles și ne-am înfrățit. Am reușit să trăiesc ca ei, mi-am depășit anumite limite care pentru mine personal, în momentele acelea însemnau mai mult decât ceea ce urma să împărtășesc acasă, de fapt trăind acolo, prea puțin îmi păsa ce voi spune albilor când voi fi venit acasă, momentul era prea intens, prea nou ca să fac ceva doar de dragul de-a fi împărtășit.

6. Ce anume din propriul set de valori ai reuşit să transmiţi în locurile în care ai călătorit şi cum au fost ele privite de oamenii pe care i-ai întîlnit acolo?

Deși am ajutat cât am putut cu medicamente, cu lucruri ca: haine, alimente, bani (acolo unde se putea cumpăra), unelte, produse de igienă, vase, etc, mai mult decât obiecte, am vrut să le las moștenire o atitudine. Pe tot parcursul zilelor am vrut să le transmit cât sunt ei de valoroși, că-i apreciez și le ofer dragostea mea, că felul lor diferit de a trăi – care uneori putea să-mi dea greutăți în adaptare, lipsa igienei, lipsa manierelor, hrana și stilul de viață – nu este un impediment în a-i aprecia. Astfel, încercam să transmit valoarea individului, a relațiilor. Am încercat să le explic și despre igienă, gătitul hranei, grija pentru sănătate, obiceiurile greșite, dar fără succes, deoarece timpul a fost prea scurt ca să preia definitiv oarecare gesturi. Dar sunt sigură că au rămas în minte cu precierea mea față de ei și cultura lor.

7. Ţi-a lipsit ceva din lucrurile de acasă, cît ai fost plecată?

Sigur, am luat foarte puțin cu mine, mi-au lipsit multe lucruri, dar știam că e provizoriu, rezist fără ele, cum ei trăiesc o viață fără obiectele care susțin viața noastră, n-am cum să nu rezist și eu un număr restrâns de zile. Mi-a convenit la un moment dat să simt lipsa, înțelegeam mai bine trăirea lor. A fost când mi-a lipsit hrana potrivită, îmbrăcămintea potrivită, mi-au lipsit și niște medicamente potrivite când am făcut tot felul de infecții în urma rănirilor accidentale, dar mi-au lipsit oameni cu care să comunic în felul meu de a înțelege lucrurile, cu care să dezbat ceea ce tocmai aveam sub ochi, deși, paradoxal, mă bucuram că sunt singură, că astfel ei m-au asimilat și s-au apropiat negândit de mult.

8. Ai simţit nevoia să citeşti, cît ai fost departe de casă? Ai dus cărţi cu tine?

Da, am dus cărți cu mine, dar n-am citit nimic, nu am simțit nevoia, nici măcar în drumul lung spre casă, în avion nu am citit, eram atât de plină de ceea ce tocmai trăisem, încât mă refugiam oricând aveam un pic de răgaz în evenimentele trăite. Mi s-a mai întâmplat asta în călătorii deosebite să nu pot citi, pur și simplu să trăiesc ca-n carte, fără să mai am nevoie de alte cărți. Am cumpărat de acolo o carte cu miturile lor, altceva potrivit studiului meu nu am găsit, dar după ce l-am răsfoit ca să știu ce mituri conține și din ce zone, nu l-am citit decât mult mai târziu acasă.

9. Ce reacţii ai avut din partea comunităţii de antropologi din România şi din partea cititorilor?

Faptul că mi-am ales o temă de antropologie pentru a-mi definitiva studiile doctorale după un master în etnologie, nu m-a făcut un antropolog, acum lucrez în domeniul istoriei orale, iar cartea Ultimul canibal nu e o carte de antropologie, deși sunt multe informații care pot fi de folos. Ca poziţie de studiu m-am aflat mai aproape de ceea ce scrie antropologul Clifford Geertz, deoarece acesta susţine că experienţa trăită trebuie redată în forma discursului autobiografic, că este un discurs de tip subiectiv, dar studiul propriu-zis s-a finalizat în teza de doctorat, nu în Ultimul canibal.

Am dorit o carte pentru publicul larg, deși notele de la subsol oferă o intertextualitate din studii de specialitate, ca o opțiune pentru cine vrea să urmeze niște sugestii. În general a fost pozitiv salutată în afară de câteva voci care au atacat demersul, cred că mai mult ca metodologie, decât ca informații, pentru că au declarat că nu au citit cartea. Să ataci o carte fără s-o citești este destul de straniu, dar nu am luptat în niciun fel ca s-o apăr, se apără ea însăși, nu am consumat energie pentru o astfel de luptă, pentru mine nu are miză. În schimb, din partea cititorilor reacțiile au fost neașteptat de bune, s-a vândut astfel încât, editura după 3 luni, a recunoscut oficial că nu mai are cărți, e nevoie de un nou tiraj, or asta spune ceva, deși, dincolo de faptul că Clujul mă cunoaște, pentru cei din țară eram o scriitoare necunoscută.

10. Plănuieşti o nouă călătorie, sau poate o nouă carte?

Sper să ajung anul viitor în Africa. Cât despre cărți, este deja la editură romanul Indiei, cu titlul Dansând pe Gange, scris după o călătorie în India. Acum scriu miturile vanuateze, carte care va apare într-o editură din Franța, demersurile sunt făcute pentru traducere și publicare. Dar anul acesta plănuiesc să scriu o carte la care m-am documentat aparte, conținând o călătorie în miezul durerii, deci o călătorie nu spațială, ci una psihologică, abordând o societate închisă într-o suferință specifică. E prematur să aduc mai multe detalii. Sper să mulțumesc cititorii.

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Un comentariu
  1. soare

    Aventura existenţial-culturală a Hannei Bota este unică printre bărbaţii şi femeile planetei, pentru toate timpurile. Cercetătoarea, scriitoarea şi exploratoarea de excepţie şi-au dat întâlnire într-o singură fiinţă, admirabilă prin dorinţa de cunoaştere, prin curaj şi perseverenţă, prin originalitate şi – mai ales – prin inteligenţa şi talentul cu care şi-a gestionat această adevărată expediţie de cunoaştere. Practic, prin demersurile ei realizate prin sacrificii de tot felul, ea a a “scos în lume”, încă o dată, Clujul şi România întreagă, dar – mai ales – pe acei năpăstuiţi – întârziaţi într-o copilărie a omenirii, care, fără demersul ei generos, izvorât dintr-o iubire planetară, nu ar fi putut face acest pas însemnat, din izolarea la care i-au condamnat geografia şi istoria deopotrivă. Pentru aceste realizări de excepţie, reflectate apoi în creaţii literare (dar şi ştiinţifice) de elevată ţinută şi de mare succes, această femeie de excepţie ar binemerita, după opinia noastră, recunoaşteri naţionale şi mondiale. Sper şi îi doresc, în acest sens, ca viitorul să-i fie mai favorabil decât prezentul. Cu superlative consideraţie şi admiraţie, Ion S.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *