În lunga sa istorie, începând cu satirele antice şi cu oratoria de tribună, pamfletul e, covârşitor, un discurs social al înfruntării: o probă a actualităţii, un denunţ al relei alcătuiri din lumea prezentului, un protest direct, public şi vehement. E născut din indignarea în faţa nedreptăţilor şi nu se dă înapoi de la nimic, riscând totul ca să le demaşte. Singur martor, şi încă neputincios, al iremediabilului dezastru, pamfletarul nu poate fi altfel decât atroce şi spumegat. El stă singur în „colţul adevărului“, neascultat de nimeni, şi cu atât mai vehement cu cât dezastrul e mai întins.
Magda Răduţă
Magda Răduţă îşi începe antologia cu un capitol dedicat cronicarilor munteni şi se opreşte la Pamfil Şeicaru. Ea scrie câte un text de familiarizare la fiecare început de capitol şi arată felul în care a evoluat şi s-a rafinat acest subgen, de la descriptivismul arhaizant al unui Stoica Ludescu sau Ionică Tăutu la sarcasmul şi peniţa caustică a interbelicilor.
Scrisul Magdei Răduţă e variat, expresiv şi răsplătitor. Avem de-a face, în mod evident, nu doar cu un om pasionat de obiectul cercetării, ci şi cu un stilist. Ea nu oferă cititorilor profilul unui filolog pedant şi dornic să epateze, ci rezultatul unei munci aşezate, duse la capăt cu lumină pe chip. Un cercetător care scrie despre floretiştii cuvântului are la rândul său floreta la brâu.
Radu Paraschivescu
Majoritatea pamfletelor antologate aici sunt texte care au intrat în literatură din gazetărie, purtându-şi în egală măsură actualitatea şi indignarea care îmbracă forma unei violenţe verbale dezlănţuite (şi uneori insuportabile – numai că pentru pamflet norma e insuportabilul). Citite în înşiruirea lor cronologică, pamfletele aduc la lumină şiruri vechi şi lungi de strâmbătăţi. E imaginea, cu totul întunecată, a unor vinovăţii pe care pamfletarii le denunţă neobosit, în invective spumegate, de aproape două secole.
„«Îi urăsc, mă!»: O antologie a pamfletului: De la cronicarii munteni la Pamfil Şeicaru”, de Magda Răduţă (ed.) – fragment
Editura Humanitas, 2017
Restabilirea proporţiilor – pamfletul lui Tudor Arghezi
De la primele pamflete anticlericale publicate în Facla (1911) şi până la momentul ianuarie 1948 (când rechizitoriul de tristă celebritate Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei de Sorin Toma îi aduce eliminarea din spaţiul literar pentru aproape un deceniu), activitatea pamfletară a lui Arghezi e cea mai stabilă dimensiune a scrisului său. Ea îl face pentru prima dată cunoscut publicului, mult înainte de a se impune ca poet, îl menţine constant în atenţia confraţilor, îi provoacă o internare în lagărul de la Târgu-Jiu (în 1943, pentru Baroane!…) şi îi fixează eticheta, devenită clişeu didactic, de „estet al urâtului“. Textele sale pamfletare sunt reperul esenţial pentru întreaga cercetare literară asupra subiectului, iar fragmente din artele sale poetice au circulat şi încă mai circulă în loc de definiţii ale genului. Un exemplu, dintre multele: „Pamfletul se învârteşte în jurul obiectului cu oarecare frumuseţe de corb: între două zboruri circulare ciupeşte, zgârie, înţeapă, rupe. Pamfletul se lucrează cu andreaua, cu peria de sârmă, cu răzătoarea sau cu fierăstrăul bijutierului.“ Şi încă un fragment clasic, scris într-o retorică desăvârşită a gratuităţii actului estetic, aşa cum modernistul Arghezi o practică dintotdeauna: „pamfletul trăieşte prin sineşi […] şi poate fi cultivat pentru frumuseţea lui“. Pamfletul este un supragen al prozei argheziene, lesne recognoscibil în portretele pamfletare şi în scenele şarjate, în recursul sistematic la categoriile josului biologic, în amestecul formulelor stilistice ale scabrosului şi grotescului.
Dar pamfletul arghezian nu e numai stil pamfletar, meşteşugit şi admirabil în „sineşi“. Lumea lui e lumea tuturor pamfletelor, cea a victorioasei şi invincibilei imposturi, iar denunţarea ei se face cu acelaşi operator: insulta. Pentru Arghezi, defectul care a provocat stricarea lumii e unul care ţine de filozofia naturală a echilibrului: nefirescul vine ca adaos sau ca lipsă, strică o cumpănire, o alcătuire-la-locul-ei. Efortul pamfletarului merge în direcţia restabilirii acestei cumpăniri: „Şi nu suntem vinovaţi dacă […] punem mâna pe baston şi măsurăm spinarea brutei sculate din tingirea în care îşi complăcuse nasul. Vanitate, îngâmfare? Nu; foarte simplu şi curat: un sentiment la mijloc, de restabilire de proporţii [s.m., M.R.]“. Tiparul originar al lumii, calea de mijloc, e vârsta dinainte de dezastru; odată instaurat dezechilibrul, adaosul e cel care falsifică naturalul şi ajunge să-l înlocuiască.
(…)
La nivel tematic, fişierul arghezian nu se îndepărtează de schema unor atacuri publicistice fireşti într-o societate care are şansa unei prese libere şi, deja, o tradiţie a polemicilor susţinute. În presa interbelică sunt frecvente subiectele care să atace parlamentarismul şi guvernarea, clerul, academismele, universitarii şi scriitorii cunoscuţi. Pentru Arghezi, ţintele sunt multe, şi toate din categoria unei funcţii publice: „Notarul, Prefectul, Inspectorul, Directorul-General, Directorul, Şeful de birou, Tutungiul, Brevetul de Băuturi Spirtoase – toată Ierarhia“. Evenimentul care declanşează scrierea pamfletului e mereu un fapt al actualităţii (un articol scris în replică, o intervenţie la tribuna Camerei, o declaraţie imprudentă), iar pamfletul le denunţă impostura descriind acest fapt al actualităţii ca pe încă o dovadă a ei. Cei pamfletizaţi, portretizaţi individual, sunt probele că eroarea de întocmire există şi că mistificarea e persistentă: ei, de fapt (adică într-o lume a firescului), n-au ce căuta acolo, dar lumea e dezechilibrată şi personajele pamfletului trăiesc ca şi cum n-ar fi nici o greşeală în ea. Individul portretizat pamfletar există şi prin sine, dar funcţia lui esenţială este să semnalizeze, într-un mecanism de pars pro toto, că e doar unul dintre cei care locuiesc în impostură: „Luăm pe acest impotent din mai mulţi […]. Infirmitatea e comună, şi, precizând un caz, de fapt generalizăm. Lovinescu e doar unul din lovineşti“.
Inimiciţiile sunt, pentru pamfletar, durabile, iar ţintele sunt periodic readuse în centrul atacului. E. Lovinescu, „unul din lovineştii“ de mai sus, e denunţat pentru o îndrăzneală de neiertat: impostura ignorantului care dă sfaturi. Într-un articol din Rampa nouă ilustrată, cu titlul foarte didactic „Cum devii pamfletar“, Lovinescu îl atacase pe Arghezi pentru stilul jos şi pentru recuzita „murdăriei infame“. Răspunsul lui Arghezi e o artă pamfletară, în care demonstrează, mai întâi, de ce e Lovinescu impostor şi, abia apoi, care e modelul veritabil al pamfletului. Înainte de a fi un denunţ, prima parte a pamfletului e o sentinţă: „ăst imberb bătrân, îmbrăcat în ifose şi fumuri, e o vastă nulitate literară şi nu-i, desigur, vina noastră şi nici a lui. Îi vine greu morcovului să facă fragi“. Culpa lui E. Lovinescu e explicată mai jos – e o eroare instrumentală, fiindcă uneltelor pamfletare ale lui Lovinescu le lipseşte contondenţa: „Ca să ne scurteze, el întrebuinţează toate uneltele ce-i stau la îndemână, pieptene, briceag, furculiţă, şi când nici una nu taie, păcălit încă o dată de iluzie, se apleacă şi se încrede ca un nerod în ascuţişul gingiei“. Instrumentele pamfletului sunt, după Arghezi, altele, „ale măcelarului şi ale bijutierului“, nu unele domestice şi neascuţite. Fără ele, expresia insultătoare nu-şi atinge ţinta, rămâne banală – „o proză de nătăfleţ“ care îl descalifică pe autorul ei şi în nici un caz nu-i dă vreun drept de a le arăta altora cum se face. Aşa că Arghezi intră el în rolul didactic: după ce termină cu subiectul uman, după ce enunţă şi exemplifică, pamfletarul trece la reglementare. Introdusă prin „să stabilim regula sumară a unui pamflet“, a doua secvenţă a articolului din 1916 îi consfinţeşte apartenenţa la literatură, aşa cum o înţelege modernismul, ca artă pentru artă – „trăieşte prin sineşi, ca romanul, epopeea şi satira – şi poate fi cultivat pentru frumuseţea lui“ – şi construieşte un foarte succint ghid despre cum nu se citeşte un pamflet: „Cititorul pe care pamfletul îl jigneşte înainte de a-l interesa […] e jignit de idee şi, ceea ce-i mai comun şi mai grosolan, de cuvinte, fără să perceapă supervaloarea lor, fără să pipăie fraza în care cuvântul, cu doza lui relativă, e urzit“. Perechea interes/jignire e foarte interesantă, pentru că interesul arghezian e o formulă complexă: cuprinde în ea atenţie, libertate de spirit, inteligenţă. Dacă destinatarul s-a simţit jignit, înseamnă că a făcut o ignobilă lectură la piciorul literei, prin identificare, incapabil fiind să se „ridice la idee”“ cum îşi dorea, se ştie, şi Maiorescu. Arghezi e încă şi mai drastic decât modelul lecturii din Critice: dacă s-a lăsat jignit, destinatarul nu numai că a ratat ideea (e deja impardonabil), dar a dus identificarea până acolo încât a fost ofensat de cuvinte, „ceea ce-i şi mai comun, şi mai grosolan“. „Urzeala frazei“, pe care nu e în stare s-o pipăie ofensatul, e cea care dă „supervaloarea“, nu un cuvânt sau altul, „cu doza lui relativă“, cuvinte pe care Arghezi nu le vede niciodată separat, ci în familii, categorii, tipuri – mereu aşezate în perechi antagonice şi mereu alături de câte un determinant al concretului: „Cuvinte-fulgi, cuvinte-aer, cuvinte-metal. Cuvinte întunecate ca grotele, şi cuvinte limpezi […] Cuvintele scapără ca pietrele sau sunt moi ca melcii. Ele te asaltează ca viespile sau te liniştesc ca răcoarea; te otrăvesc ca bureţii sau te adapă ca roua trandafirie“. Până la urmă, Arghezi vrea ca un cititor de pamflete să semene cu orice cititor de literatură: atent şi la idee, şi la „impresia artistică“, fără lecturi de identificare (semn de copilărie a lectorului) şi fără nefericite individualizări, în stare să aprecieze „urzeala“ şi relativismul expresiei şi să depăşească actualitatea evenimentului. E un cititor ideal, care şi pentru beletristică e imposibil de găsit altundeva decât în mintea autorului însuşi, care scrie, cum ştim, cu gândul la el; cu atât mai utopic pare la Arghezi, când, până una-alta, primul cititor al pamfletului e cititorul de ziare. Să cazi în sincer extaz în faţa propriei caricaturi, aplaudându-l pe artist, e semn de reuşită estetică totală – dar, ca toate reuşitele estetice totale, existenţa lor pare a fi imposibilă.
Despre Magda Răduță
MAGDA RĂDUȚĂ s-a născut la Ploieşti în 1977. A studiat la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti (specializarea română–franceză) şi la École des Hautes Études en Sciences Sociales (DEA în sociologie literară). Este lector universitar la Departamentul de Studii Literare al Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat volumul „Nici mănuşi, nici milă”: Trei pamfletari interbelici (Editura Universităţii din Bucureşti, 2013) şi articole pe teme de istorie şi sociologie literară românească, în mai multe volume colective şi reviste de specialitate din România, Franţa şi Italia. A tradus din limba franceză din Jón Kalmann Stefánsson, André Gide, Sandrine Treiner, Salomon Malka, Martha Bibescu etc.
